Și medicii plâng

După un articol în care mi-am spus off-ul cu privire la oamenii care văd paiul din ochiul celui de alături, dar bârna din ai lui nu, azi am  hotorât să mai scriu despre un alt subiect, care e sensibil. Subiectul e despre spitale, despre medici, despre noi, cei care suntem internați, indiferent că suntem maturi sau copii.

Am să povestesc din experiența mea. Pe alocuri pot să fiu subiectivă. Apropo, toate articolele conțin o notă mai mare sau mai mică de subiectivism. Eu am să încerc să fiu moderată și să nu exagerez.

Deci, povestea începe ca la toți tinerii căsătoriți: un bebe în burtică, emoții o mie, fericire enormă… până la prima ultrasonografie (spre fericirea lui bebe am făcut-o la 20 de săptămâni. Dacă mi-o făceam mai devreme medicii ar fi insistat să fac întrerupere de sarcină.), unde ni s-a spus că bebe e băiat și că suferă de pielectazie , pe moldovenește probleme la rinichi. Doamna medic de la ultrasonografie ne-a spus acest lucru și tot ea a mai spus că medicul ginecolog, care îmi supraveghea sarcina, ne va spune detaliat.

Cu sufletul plin de durere am plecat la ea, era și este o doamnă medic ginecolog, să o întreb ce e „pielectazia”. Ea îmi răspunde în bătaie de joc „la 30 de ani vrei un copil sănătos?”.  Cum credeți e competentă acea doamnă sau răspunsul ei a fost doar o bădărănie? Eu cred că mai mult denotă incompetența dumneai, decât bădărănie. Aș fi apreciat-o enorm, dacă recunoștea că nu a avut asemenea paciente la evidență și mi-ar fi recomandat un alt medic. Din cauza unor medici care sunt mult prea aroganți să recunoască că nu cunosc despre o boală mor oameni nevinovați.

Mi-am luat în tăcere toate documentele și am plecat în capitală, la un alt medic. La Chișinău doamna era binevoitoare. Mi-a explicat ce boală e aceasta și m-a liniștit că ea poate trece în timpul sarcinii sau chiar în procesul nașterii. Liniștea a durat puțin, adică până la următoarea ultrasonografie, când ni s-a spus că bebe are hidronefroză de gradul II. Nu vă povestesc prin ce durere am trecut, cred că vă dați seama deja. Și, iar aceeași epopee: întrebări, nedumeriri, durere (orcât nu ți-ar explica în ce constă boala tu îți pui mereu întrebarea „de ce?”), drumuri la Chișinău.

A venit momentul mult așteptat. Am născut un bebe, care nu arăta a copil bolnav. Doar medicii de la Centrul de Genetică îți dădeau o așa impresie. Eu îi înțeleg că își fac meseria, dar să ajungi să faci poze din diferite unghiuri și să îți spună direct că copilul tău este în lista celor cu anomalii e ceva care îți dă viața peste cap. Te simți părăsită, îndurerată și nu îți rămâne atunci decât să lupți pentru a dovedi lumii că el, copilul, este sănătos, că este ca ceilalți și lui să nu-i insufli ideea că e bolnav (și totuși, de multe ori sunt prea fricoasă și îi mai spun să fie atent ).

Nici două luni nu avea bebe, când ne-am dus la un simplu control la un medic specialist (noi dădeam analizele de urină și făceam ultrasonografie și toți ne asigurau că operația se va face la 6 luni). Ea a rugat să facem o altă ultrasonografie, unde a mers și dumneai. Ea a rugat medicul specialist să-l controleze și de la spate (ceilalți medici îi făceau de la burtică). Vreau să vă spun că medicii de la noi au  sentimente, suferă pentru pacienți, mai ales pentru copii, fiindcă atunci când au văzut rezultatele ultrasonografiei s-au făcut negri la față și arătau foarte speriați. Mi-au spus că de urgență la operație.

Când am intrat în secția „chirurgia nou-născutului”, coridorul mi s-a părut cel mai mare și rece tunel din lume. Asistentele medicale mi-au pus în față, fără să-mi explice nimic, un document, unde îmi dădeam acordul pentru operație. Eu speriată le spun că trebuie să discut cu soțul. Ele, sau mai degrabă una, care arăta a general pe secție, îmi declară răspicat: tu numai intrând pe ușa secției ai dat acordul la operație, așa că semnează! V-am povestit acest episod doar pentru a vă arăta care e atitudinea asistentelor medicale: îți închid gura și nici un fel de empatie cu mama, care e sfâșiată de durere.

Nu povestesc chiar amănunțit traiul nostru de o lună de zile de la spital. În câteva puncte vă voi spune cum e să fii internată într-un spital din Republica Moldova:  1. Mamele internate  se  plâng de condiții insalubre  în salon și baie, dar de cele mai multe ori ele erau vinovate de crearea lor, 2. Dacă piciul tău plângea de se omora din cauza colicilor (sau a bolii de care suferea) tu trebuia să te descurci cum poți, fiindcă asistentele medicale nu-ți acordau ajutor că nu le-a spus nimic medicul curant și încă să nu-i deranjezi pe ceilalți, 3. Tu trebuie să cunoști procedurile de pregătire înainte de operație a copilului (că e necesar să-i faci clismă etc.), astfel, riști să fii trimisă la origini, în cazul, în care copilul face convulsii după intervenția chirughicală, 4. Dacă nu ai fost insistentă și să treci peste medicii de la secția reanimare ca să stai lângă copil, atunci ești catalogată ca fiind o mamă indiferentă și rea pentru copilul tău, 5. Dacă copilul are alergie, atunci ești de vină tu că mănânci ca o „vacă”, dar nu boala care are astfel de simptome și 6. Punctul care le-a răsturnat pe cele de dinainte, am uitat tot răul: medicul specialist a plâns după ce a făcut operația, că a putut salva rinichiul. Vă spun sincer, că atunci când am  văzut-o plângând am rămas șocată, că Dumnezeu există, că bebe al meu a fost, este și va fi cel mai puternic copil.

În încheiere vreau să vă spun că e dificil să stai într-un spital or, aici, or peste hotare. E dificil să lucrezi în condiții nu tocmai ideale și să fii internat în tot aceleași condiții, dar dacă am  găsi toleranță și un pic de înțelegere în noi atunci ar fi suportabil să te tratezi și-n Moldova.

Alte articole

comments

One thought on “Și medicii plâng

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *