O mamă de bunică

Nu-mi pot aminti cu exactitate chipul tău atunci cînd aveam mai puțin de cinci anișori. Eram doar un pui de om, deși am atîtea amintiri cu tine. Știu undeva în subconștient că ai fost alături de mine încă din primele zile de viață. Știu că dis de dimineață ridicai dealul pentru o mînă de ajutor mamei, iar mai apoi mă luai în brațe ca pe un boț de aur și mai ridicai un deal ca să ajung la grădiniță.  O știm cu toții, le reușeai pe toate, iar de cînd am apărut pe lume ai început să trăiești o grijă dublă, grijă pentru copilul tău și o grijă și mai prudentă pentru copilul copilului tău. Tu nu ai încetat niciodată să fii, să lupți, să zîmbești și mai ales să spui cu tărie că indiferent de greutăți există și lumină după întuneric.

Am venit la tine cînd aveam 5 ani și 5 luni, sau cel puțin așa îmi mie plăcea să o spun. M-ai primit în casa ta exact ca zînele bune din povești. Nu înțelegeam ce mă așteptă în viitor, dar știam cu siguranță că plec la bunica, acolo unde pîinica de pe masă este cea mai bună din lume. Ne-ai găzduit cu cea mai tandră și caldă dragoste de mamă, iar pe mine în deosebi. Ai avut grijă să nu-mi lipsească nimic, nici chiar atunci cînd nici tu nu mai aveai de unde. Țin minte, cum din ultimii lei sau uneori chiar din împrumut, duminica, la piață, îmi cumpărai un cucoșel dulce sau o jucărie cîtuși de mică, dar mai les și întotdeuna peștișorii cei sărați și marinați. Costul lor era nesemnificativ, pentru mine însă erau un delicates. Puteai să vii cu te miri ce în pungă, da fără peștișori niciodată. Spuneai că am gusturi ciudate, dar știai cît de mult îmi plac și nu ezitai să-mi faci plăcere cîtuși de puțin. Bucuria din ochii tăi era mai mare decît satisfacția mea de copil. Atît de mult suflet puneai în fiecare zi și atît de multă dragoste de mamă. Nu te-ai lăsat învinsă nici măcar o clipă, iar prezența ta lîngă mine a devenit înger păzitor în toate.

Copilăria mea sunt ochii si mîinile tale. Ai fost mai mult decît o leoiacă care-și apără puiul. Nu permiteai să fiu amărîtă pe nedrept și astfel puteai puneai la punct pe oricine (nu conta dacă era copil sau adult). O făceai pentru că durerea mea era durerea ta, ba chiar una mult mai mare. Erai de neoprit și te aprindeai mai tare cînd mă vedeai atît de naivă și neputincioasă. Îmi tot băgai în cap să nu fiu fricoasă și să dau înapoi mai tare decît am primit. Știai că nu o voi face, dar nu încetai să mi-o spui. „Să nu te dai bătută niciodată!” – îmi repetai întruna cînd veneam acasă amărîtă. Ai început să cedezi cînd am devenit un pic mai mare și înțelegeai că a venit timpul să mă pot descurca de una singură, deși găseai tu o cale să mă protejezi pe furiș. Nu înțelegeam pe atunci de ce o faci atît de insistent, acum însă știu, o făceai pentru că așa sunt mamele pentru copiii lor.

Tare ne-a mai fost greu cînd a venit timpul să ne despărțim. Nu eram departe una de cealaltă, dar simțeam lipsa atît de tare încît puteam vorbi și două ore la telefon. Devenisem fata ta mare care a plecat la învățat. Și tare îți mai făceai griji că o să mor de foame că de’, nu am stat la fusta ta să prind a învăța cum se face măcar un borș, nemaivorbind de o gălușcă! „O să-ți moară bărbatu’ de foame, dacă s-a gasi unu să te ia de soție, că bărbații în ziua de azi nu-s proști și se uită mai întîi dacă ești bună la gătit, nu bună la îmbrobodit! Așă că ia și învață că o să-ți prindă bine!”. Aveai dreptate, da pe atunci o luam la fugă. Azi însă, să știi, bărbatu’ nu-mi moare de foame și nici nu vrea să o rupă la fugă!

Atît de multe amintiri ne leagă cot la cot. Atît de multe stări și atîtea emoții mari. De la prima zi de grădiniță pînă la ultima zi de facultate și apoi pînă în ziua de azi cînd deja înțeleg atît de bine cîte stări poate simți o inimă de mamă. Am rîs și am plîns împreună cu primele buchii la școală și primele sfaturi în viața de tînără independentă. Ai fost prezentă în toate și asta a contat cel mai mult!

Se spune că dragostea de mamă și dragostea adevărată nu necesită strigată cu voce tare. Eu nu prea ți-am dedicat versuri, felicitări, desene sau ce ne mai învăța la școală. Nu prea ți-am spus cît de mult te iubesc și cît de mult îți datorez pentru fiecare zi din viața mea. Nici nu am avut curajul să-ți cer iertare atunci cînd, poate te mai supăram un pic. Poate nu am fost copilul perfect și poate nu sunt nici acum, în schimb tu ai fost și continui să fii în cel mai tandru mod cea mai scumpă bunică de pe pămînt. Încerc totuși, zilnic, în felul meu, să-ți dovedesc cît de mult însemni pentru mine, cît de multe îți datorez și cît de mare este dorul de tine. Ești mai mult decît buna mea, mai mult decît prietena mea cea mai bună și mai mult decît pot spune cuvintele.

Să fii sănătoasă mulți ani înainte, buna mea scumpă!

 

 

 

comments


Plouă…

Cândva, puteam sta lipită ore întregi de un geam, urmărind continuu cum frunzele se clatină sub lovitura picăturilor, privind râulețele lăsate pe sticlă și negândind la nimic, în timp ce gândeam despre toate.

Vara, ploile le puteam privi de pe balcon. Întindeam mâinile și prindeam picăturile care spălau căldura de pe acoperiș. O bucurie neînțeleasă îi cerea sufletului să strige când, în mânile făcute căuș, picăturile nu mai încăpeau.

Uneori, ploaia ne binecuvânta cu câte un curcubeu, iar acesta se arăta parcă întîi pe balconul casei noastre. “Curcubeeeu, curcubeeeu” se auzeau vocile puradeilor din mai multe ogrăzi, în timp ce hudița se anima de alergatul lor vioi, care se încheia, ca la comandă, la colț de mahala, subt magia priveliștei. Nu alergam niciodata cu ei, îmi plăcea să le privesc bucuria, dansul infantil și țipetele pline de pace. Era un tablou unic și încercam sa-l rețin pentru mult, mult timp, căci curcubeul ni se arăta rar. Când picaturile încetau, îmi aruncam încălțările și mă porneam desculț, prin noroiul proaspăt, spre iarbă. Călcam încet, ca într-o rugăciune, ușor, cu capul plecat, zâmbind la atingerea fiecărui fir. Alte ore în șir puteam zbura deasupra ierbii, fără să aud pe nimeni, fără să îmi pese încotro merg, fără să gândesc senzațiile…

Unele ploi mi-au îngenunchiat parinții în smerenie față de Ceruri. “Doamne, ai milă de noi” tremurau vocile lor, când eu încercam să înteleg cum poți cere ca un asemenea miracol să sfârșească…

Mai târziu, ploaia avea un înțeles Dumnezeesc, când deveneam un întreg în îmbrățișările iubitului, nespunându-ne nimic, simțind fiecare picătură mângîindu-ne corpurile. Sau când, în nebunie, ne luam de mâini și alergam zâmbind, țipând ca acei puradei care ieșeau să vadă curcubeul. Și cu cât picăturile erau mai dese, mai mari, cu atât fericirea ne creștea pieptul.

Umbrelele își aveau și ele partea de basm – accentuau sunetul unic și te prindeau în jocul fantastic de a încăpea doi, subt o umbrelă de o persoană, iar ploaia să nu te atingă…

Unele ploi au plâns cu mine, m-au înțeles, mi-au spălat fața de lacrimi, au tunat, au fulgerat și au lăsat cer senin.

Acum e trecut de miezul nopții. Stau cu laptopul pe brațe cu fața spre geam. Ploaia lovește cu același sunet în sticlă, întunericul din odaia lasă să se vadă dansul picăturile de lângă felinar. Dacă deschid ușa, tălpile ar putea simți iarba umedă. Este suficient loc de mers în nicăieri, dar stau ascunsă subt plapumă, ca și restul. Poate pentru că e prea târziu. Poate pentru că e prea frig. Poate pentru că sunt prea mari umbrelele…

…în mahalaua noastră cerul mai colorează câte un curcubeu uneori, pe care îl urmăresc de la balcoane tot mai puțini maturi. Puradeii și-au făcut și ei puradei, în mahalalele altor țări, unde plouă la fel de frumos, dar nu atât de cald.

comments


Fă-ți timp…

Omul este o ființă pe cît de inteligentă pe atît de idioată uneori. Zic asta pentru că orice am face, orice am avea și oricît am avea, mereu ne mai lipsește ceva. Ceea ce ne lipsește cu adevărat de fapt fiind timpul.
În viziunea oamenilor timpul este cel care ar trebui să le pună pe toate la locul lor, să vindece rănile, să realizeze visele și să apropie oamenii fără ca ei să încerce să facă ceva. Dar el mai degrabă ne pune pe noi la locul nostru – în pămînt… Pentru că ”din pămînt ne naștem și tot acolo ne întoarcem”.

Suntem într-o continuă competiție contra cronometru. Ne grăbim tot timpul fără să ne dăm seama că grabindu-ne ne apropiem tot mai repede de final, ceea ce nu e nimic altceva decît moarte . În fiecare zi murim cîte un pic fără să ne dăm seama. Rutina ne înlănțuiește și nu mai avem timp să respirăm pur și simplu. E destul să deschizi ușa și să ieși în stradă ca să vezi oameni grăbiți, oameni robotizați, oameni care zîmbesc fără dorință, salută fără dorință, muncesc fără dorință…

Chiar de la naștere începe goana. Și goana aceasta ne este insuflată de părinți, care ard de nerăbdare să ne vadă mari. La început să prindem la picioare ca să putem cutreiera prin ogradă. Să descoperim lumea din jur. Dar și atunci suntem prea grabiți și atenționați să nu atingem unul sau o mie de lucruri. Pe la zece ani apare dorința de a crește mai repede și de a fi independenți. Facem planuri pentru ani în avans și trăim cu gîndul la realizarea lor. Cînd o dăm în bară mai pierdem ceva timp pîna ieșim din depresie, motivind că suntem derutați și că nu mai vrem nimic .    Ne grăbim să creștem , ne grăbim să mîncăm ( pe unde apucăm și ce apucăm) în schimbul unei mese in familie pe indelete, ne grăbim să dormim. Avem prea puțin timp pentru a ne întîlni cu rude sau prieteni, ne rezumăm la cîteva mesaje în retelele de socializare. Ne grăbim să iubim ( deseori pe cine nu merită), ne grăbim să ne despărțim ( cu mici excepții în care ar fi cazul să te desparți dar cineva mai asteaptă poate se corectează ceva) dar tot o pierdere de timp rămîne. Ne grăbim să judecăm fără să cunoaștem pînă la sfîrșit motivele unei decizii sau a unui comportament , fără să oferim o a doua șansă), ne grăbim să luăm hotărîri (motivind că ”cine nu riscă -nu bea șampanie) care în grabă fiind luate doar cîteva ajung sa fie reușite , restul rămînînd cu ghinion. Expresia cu măsuratul de șapte ori și tăiatul o dată cred că e spusa de cineva care a suferit prea multe eșecuri și a pierdut prea mult timp.

Ne grăbim să ajungem din punctul A în Punctul B la volanul unei mașini, căreia stă să-i cedeze motorul sau să i se spargă podeaua din cauza insistenței noastre pe pedala de accelerare. Nici măcar nu încercăm să ne gîndim că undeva ne așteaptă oameni care ne iubesc. Și dacă nu încetinești la timp, tot această grabă te omoară nu doar pe tine ci și pe cineva care încearcă să savureze micile bucurii ale vieții dar care din nefericire s-a întîlnit în trafic cu un om foarte grăbit. Ne grăbim să promitem lucruri pe care nu suntem siguri dacă le vom putea realiza ( doar pentru a bucura pe cineva pentru moment, fără să ne dăm seama cît de mare o să-i fie dezamăgirea la final). Ne grăbim să cedăm atunci cînd ar fi cazul să luptăm și de multe ori luptăm fără să realizăm că de fapt luptăm cu morile de vînt. Dar cît de mult încearcă să se prindă de ultimul fir de speranță , de viață , cei care  luptă cu boli incurabile. Pentru ei timpul are cel mai mare preț.
Avem atît de puține momente în care stăm să savurăm ciripitul păsărilor, răsăritul și apusul soarelui , hohotele copiilor care cresc și ei prea repede tot din cauza noastră, atît de puțin timp să ținem în brațe suflete dragi, fiind siguri că ei vor fi mereu lîngă noi, și uităm să le spunem cît de mult îi iubim. Uităm să recunoaștem cînd greșim, uităm să ne iubim pe noi. Iar timpul trece și intr-o zi rămînem doar cu regretele.

Regretăm că am ratat șansa de a fi fericiți. Regretăm că am pus pe primul plan reparația din casă și nu o vacanță cu familia. Regretăm întîrzierile la o întîlnire care putea să ne schimbe viața sau regretăm întîlnirea cu cineva care ne lasă cu sechele psihice pe viață. Regretăm că nu am fost destul de atenți la ceea ce ne-au spus cîndva părinții, considerindu-i pe atunci prea cicălitori. Regretăm că îmbătrînim, deși nu am făcut nimic ca să păstrăm sănătatea. Regretăm că suntem singuri deși tot noi i-am respins pe cei care erau gata să ne fie alături în orice clipă.

Timpul este ireversibil. Haideți să încercăm să ne împrietenim cu el.

Haideți să încercăm să nu ne mai grăbim atît. Să ne ascultăm inima. Să fim atenți la gîndurile și visele celor de lîngă noi. Haideți să ne facem timp să ascultăm cum crește iarba, să ne lăsăm alintați de razele soarelui și de picăturile ploilor de vară, să ne bucurăm de lucruri mărunte. Să ne facem timp pentru a ne oglindi în ochii frumoși și plini de dradoste și sinceritate a copiilor nostri.  Să încetăm să mai așteptăm lucruri mari, ca să nu riscăm să murim așteptînd. Pentru că e o prostie să aștepți moartea atunci cînd lumea e atăt de mare și are atitea lucruri frumoase care așteaptă să te încînte. Haideți să trăim intens fiecare clipă pentru că nimeni nu știe ce va fi mîine…

comments


“Printre tonuri cenușii” – Ruta Sepetyus

Sunt o categorie de cărți indiferent de cine le semnează îți vor face pielea ca de găină și îți vei da seama ca viața ta e atât de frumoasă. Că tragediile noastre pe lângă cele descrise acolo sunt adevărate comedii.

Vreau să vă spun că nu e prima carte care o citesc despre deportările organizate în perioada celui de-al doilea răsboi mondial, dar fiecare dintre ele mă emoționează până la lacrimi. Ororile săvârșite de ambele regimuri – stalinist și hitlerist sau comunist și fascist, cum doriți așa le numiți, ți se par de ordinul fantasticului, că e rodul unei minți ce debordează de imaginație sau cruzime or, că s-a întâmplat pe o altă planetă, că o altă specie decât cea umană a făcut acele atrocități. Pur și simplu nu îți vine să crezi! Și, totuși, aceste crime asupra umanității au fost, oamenii au trecut prin ele trăindu-le, au supravețuit și au povestit, pentru ca noi să înțelegem ce înseamnă RĂZBOI.

”V-aţi întrebat vreodată cât valorează o viaţă omenească? În dimineaţa aceea viaţa fratelui meu valora cât un ceas de buzunar.”

Lina (eroina principală, o adolescentă de doar 15 ani), Elena (mama), Jonas (fratele mai mic al Linei) şi Kostas (capul familiei)Vilkas – aceştea sunt membrii unei familii. Una care era fericită, una care avea vise, care îşi doreau să trăiască în căminul lor, în ţara lor. Dar, acest vis le este năruit într-o singură noapte de o bătaie insistentă în uşă.

“Copiii mici au început să moară. Mama i-a dus raţia ei unui băiat care se stingea de foame. Era deja mort, cu mânuţa lui micuţă întinsă, aşteptând o bucată de pâine.”

Apoi, târâți la gară, unde au fost despărțiți și urcați în vagoane de transportat animalele. Duși în condiții inumane undeva în ținuturile reci ale Siberiei. Acolo, trăiesc experiențe traumatizante: Ona, o tânără mamă ce și-a pierdut copilul, este împușcată doar că a avut o criză de nervi, au împușcat o păpușă a unei fetițe pe nume Janina, doar ca să se distreze, din cauza foamei ce o îndurau se îmbolnăveau de scorbut, unele femei pentru a-și salva copiii de la moartea prin împușcare sunt nevoită să se ”culce” cu gardienii ș.a. experiențe terifiante.
Notă: Kostas Vilkas, tatăl Linei, nu a fost ridicat împreună cu familia. Lina l-a găsit mai apoi în unul dintre vagoanele pline cu bărbați, care plecau spre Krasnoiarsk (asta vor afla pe urmă)

”— Dar cum pot ei să decidă, pur şi simplu, că nu suntem nimic altceva decât nişte animale? Nici măcar nu ne cunosc, am protestat eu.
— Noi ne cunoaştem, m-a asigurat mama. Ei greşesc. Şi să nu-i laşi în veci să te convingă de contrariu. Ai înţeles?” 


Și, totuși, chiar dăcă mureau de foame, de boală și uneori chiar din cauza umilințelor, acești oameni ne dau o adevărată lecție de viață.  În toate acele condiții ei își păstrează deminitatea, integritatea și speranța că vor reveni acasă, păstrând vechile tradiții lituaniene (veți găsi un moment în carte, unde deportații sărbătoresc Crăciunul).Eroii cu care vă veți întâlni cel mai des în paginile romanului
Lina – iubește pictura. Desenează pe orice găsește doar pentru a-i transmite tatălui ei locul aflării lor și că sunt bine.
Elena, soția lui Kostas (un personaj în jurul căruia se leagă speranța familiei reîntregite) și mama Linei și a lui Jonas – e personajul care își evocă doar admirație și care m-a frapat prin bunătatea care o emana prin atitudinea ei față de toți, atât deportați cât și gardieni.
Jonas – un copil maturizat  prea devreme
Andrius – tânărul ce avea să-i devină soț LineiÎn romanul ”Printre tonuri cenușii” veți găsi și nașterea unei frumoase povești de DRAGOSTE.   

La sfârșit vreau să mai adaug că romanul lui Nicolae Dabija (cu tot respectul) ”Tema pentru acasă” e doar un roman de dragoste și atât.

comments


Totu-i despre viață

Ieri, unul dintre cele 16 concerte din turneul cântărețului Pavel Stratan în Statele Unite a adunat moldovenii și românii de prin apropiere de Chicago, unde s-a lansat noul album, “Totu-i despre viață”.

O să trec cu vederea parada mașinilor luxoase, dialogurile cu 3 cuvinte în română și restul în engleză, excesul de parfum scump și ținutele care le întrec la sclipici și șic pe cele de pe Covorul Rosu ale prezenților la concert. O să mă prefac a nu mă afecta nici “boala incurabilă” a moldovenilor de a întârzia oricând și oriunde, pentru că, evenimentele se organizează din start cu ideea că moldovenii nu sunt punctuali, iar aceștia au o scuză plauzibilă (după ei) –  “șefii nu întârzie niciodată, ei doar se rețin“.

O să spun doar că m-am simțit mândră că sunt născută în aceleași hotare cu Pavel Stratan și că împărțim același grai. Îi bănuiam simplitatea încă de la lansarea primelor albume, chiar dacă părea moldoveanul tipic, care vorbește moldovenește, fură dacă poate și își petrece nopțile pe acolo pe unde este de băut. Iar dacă pâna nu demult îl cunoșteam pe cântarețul Stratan și repertoriul Dumnealui, Omul Stratan m-a cucerit, m-a uimit și m-a făcut și mai mândră că îi sunt conațională. Când toți se așteptau la “focuri de artificii”, Pavel Stratan a ieșit în scenă alergând, fără pază de corp, fără aere de vedetă, fără ajutorul nimănui de a “încălzi” și anima publicul, fără sclipici vestimentar și, lipsit definitiv de impresia că ar fi cu ceva mai bun decât oricine din acea sală. A combinat frumos melodiile vechi cu cele din noul album, printre bancuri, voie buna și zecile de mulțumiri aduse tuturor. Publicul a făcut rând atât în pauza ( care s-a dovedit a fi destul de lungă, pentru că lumea nu se dădea dusă) pentru a lua autografe și a poza alături de cântăreț, precum și la sfârșitul concertului. “Vă rog, revenim după concert, vă promit că facem poze cu fiecare” le striga cântărețul, în timp ce , cu zâmbetul sincer pe față, mai deschidea brațele pentru o urmatoare pereche, mai strângea o mână în fața aparatului foto și mai spunea un mulțumesc.

A vorbit cu admirație despre soția și copiii săi, despre remarcabilii organizatori, despre chitara-dar de care nu se desparte de la un timp și, a lăsat publicul fără cuvinte de la primele acorduri ale piesei “Tata”.

Deși concertul a durat mult peste program, Pavel Stratan a mai cântat piese pentru dedicații muzicale, pentru publicul care a cerut o piesa în plus, a fost atent la doleanțele copilașilor, care vroiau să-l audă pe “Ghiță” al Cleopatrei și a mai oferit autografe, poze și omenie prin îmbrățișări.

Nu mai puțin relevant a fost să descopăr printre fani mulți băștinași ai României, de diferite vârste, chiar dacă textele cântărețului sunt mai pe înțelesul basarabenilor.

Unul din sponsori menționa spre încheiere că, “e uimitor cum un om și o chitară pot aduna atâta lume“, dar cred că și mai uimitor e faptul cum acest om ramâne de o simplitate și modestie considerabilă, chiar dacă are un nume, chiar dacă are un public, chiar dacă e admirat și de cei care nu îl înțeleg definitiv.

Mi-aș dori multe, multe asemenea concerte în Moldova, cu vedete MD în primele rânduri, pentru a învăța o lecție frumoasă de cum e a ramâne Om, când vedzețismul te ia pe sus.

Totu-i ca în viață…, unii își iau lucruri de lux în rate, pentru a se pune cât de cât în valoare, alții își reduc valoarea, pentru că se cred nedemni. Unii își arată desconsiderația pentru publicul care îi aplaudă, alții dăruiesc suflet fiecăruia în parte. Unii se maimuțăresc pe fonogramă la Palatul Național pentru 100$ și mai mult, alții trec oceane și stabilesc o sumă simbolică pentru evenimente practic private. Unii scot o piesă și își autopun pe creștet corona din lauri, alții mai adaugă un album, dar îți răspund respectuos la salut.

comments


Voluntariat pe bune sau doar de fațetă

Da, la moldoveni lucrurile bune nu durează prea mult. A nu știu a câta oară mă conving de acest lucru. În aproape toate domeniile mă ciocnesc că toate se realizează doar de fațetă. Îmi spuneam că măcar cei care fac voluntariat sunt oameni de nota zece, că o fac dezinteresat. Nu aș fi crezut niciodată să trăiesc momentul acesta de dezamăgire și indignare că și unii din ei pot fi mojici (a se citi necuviincioși).

 Am lucrat timp de câțiva ani buni alături și împreună cu tineri, care își dedicau timpul și cunoștințele comunității. Știu cât de dificil poate să le fie să convingă un oarecare agent economic să dea bani pentru o cauză. Și, totuși, aceasta nu-i absolvă de mojicia la care am asistat.

Atunci când decizi să faci voluntariat automat, cu sau fără voia ta, accepți un deziderat, care sună cam așa: „Fii schimbarea pe care dorești să o vezi în comunitate!”. Îți asumi responsabilitatea să dai oamenilor un exemplu prin modul tău de comportament. De cele mai multe ori, ar trebui să fie unul pozitiv, unul care să schimbe lumea, dar au existat momente în ultimele zile care mi-au arătat în schimb sau mi-au dovedit că la noi lucrurile se fac superficial.

Și vă spun de ce. Atunci când am văzut că o tânără care își spune „voluntară” nu a cedat locul în transportul public unui bătrân, mi-am dorit ca cei din Coaliția Voluntariat să nu fi luptat până în pânzele albe pentru a adopta Legea voluntariatului, unde se stipulează că cei care fac voluntariat ar avea prioritate la admiterea la facultate, iar dacă e student să obțină niște credite suplimentare. Și iată așa, în mintea mea a apărut gândul, fără voie, că unii dintre cei care aleg să facă voluntariat o fac doar pentru a mai nota în CV o experiență, care le-ar aduce beneficii pentru viitor.
Un alt moment e cel al zăpezii căzute în abundență în mijloc de ianuarie, care a oferit oportunitatea altor voluntari să-și dedice din timpul lor pentru a curăța căile de acces acolo unde oamenii au făcut deja cărare sau unde serviciile de salubrizare o făcuseră. Nu vorbesc aici de voluntarii liceeni, ci de cei de la la nivel de instituție publică. Cum, Doamne iartă, poți să dai două crengi într-o parte și să faci poze (bine măcar că fotograful a făcut poza dintr-un unghi potrivit și a creat impresia că acolo din cauza zăpezii au fost doborâți zeci de copaci) cu comentariul „Noi suntem aici să vă ajutăm!”?

Oare chiar să fie o reminiscență sovietică? Oare la noi nu se poate face voluntariat pe bune, fără ocolişuri, fără şmecherie, fără dedicaţii şi învârteli? Dacă nu putem învăța o elementară lecție de politețe datorită voluntariatului, atunci cum putem să afirmăm că ne îmbogățim sufletește și că aducem zâmbete pe fețele celor nevoiași? Cât de mult ne afectează suferința celui de alături, dacă tu, ca voluntar care ești, decizi că, confortul personal e mai presus? Despre ce fel de schimbare mai putem vorbi, despre ce fel de compasiune și ce fel de ajutor, când pentru tine contează like-urile de pe facebook?

Mă bucur, totuși, atunci când în noianul de astfel de momente care se petrec prin minunata noastră patrie întâlnesc şi lucruri normale, precum tineri care fac voluntariat pe bune, fără a aștepta o recompensă financiară sau cele câteva credite oferite la universitate. Ei reprezintă o rază de speranţă și îi respect pentru asta.

Sursa: http://unghiul.com/

comments


Mamele

Cîteva zile în urmă am sărbătorit Ziua Internațională a Femeii , încadrînd aici ziua mamei, bunicii , fiicei ,soției , iubitei..) . Facebook-ul a fost inundat de imagini cu floricele și sclipici, de mesaje copiate din internet și pe alocuri de ceva din propria creație. Mamele au primit flori… personal, prin curier sau virtual…

Mă întreb ce a simțit acea mamă care nu a primit îmbrățișarea copiilor din cauza distanței de mii de km dintre ea și copii. Sunt sigură că în suflet avea durere și lacrimi dar în fața camerei de la monitor zîmbea, zîmbea resemnată, încercînd din răsputeri să pară fericită și de fiicare dată spunînd că e fericită că măcar copiii pot trăi într-o țară civilizată , fercită că copiii sunt bine și că își permit vacanțe ( pe care ea nu le-a avut niciodată), restaurante ( în care ea nici macar nu a pașit vreodată), să-și trimită copiii la diferite cluburi de dans sau arte ( regretînd ca ea nu a putut să își permită acest lucru). Dar oare cît de fericită este știind că îi va vedea o dată în an sau chiar mai rar, iar timpul îi este cel mai aprig dușman, împingînd-o fără milă în ghiarele batrîneții, neputinței și a morții. Cum se simte ea știind că cel mai probabil cînd va veni ceasul morții, copiii vor fi departe?

Oare asta și-a dorit cînd ne-a adus pe lume? Oare la asta a visat? Cel mai rău este că se întîmplă să aud de la unele persoane expresia: ” O iubesc pe mama, dar deja ea e trecutul, trebuie să ne gîndim la noi și la copii..”

Cum? Cum să rostești aceste cuvinte? Cum să gindești asa , cînd ea a muncit zi și noapte pentru tine și acum îți duce dorul…

Copil fiind , auzeam de multe ori expresia:” Am o fată, mila mea, cea care îmi va fi alături la batrînețe, care îmi va da o cană cu apă cînd nu voi fi în stare să mă ridic…”

Și unde sunt fiicile acum? Îngrijesc de alți bătrîni, străini? Și cumpără bilete de avion ca să ajungă să își petreacă mama pe ultimul drum ( asta în cazul în care
actele sunt în regulă și pot să părăsească țara, multe cazuri fiind în care nici pe ultimul drum nu au fost petrecute).

Oare cum îsi imagina o mamă viața cu copiii ei cînd vor fi mari? Că va fi casa plină de copii și nepoți la orice sărbătoare, dar casa e pustie pentru că copiii sunt plecați în diferite colțuri ale lumii, întîlnindu-se și ei din cînd în cînd.

Sînt mamă… Copiii mei sunt speranța mea, puterea de a merge mai departe, de a trece peste orice obstacol. Nu vreau să îmi imaginez ziua cînd copiii mei vor zice că eu reprezint trecutul, cel putin nu pînă mă voi stinge…

Abia acum cu trecerea anilor, fiind mamă , înțeleg ce simțea ea cînd o necăjeam, cînd mie mi se părea că ea nu mă înțelege( ea de fapt dorind să mă ocrotească).

Iar mama mea, mama mea rămîne marea mea durere, marele meu regret că e prea departe de mine și nu pot să-i spun că o iubesc decît în Skype, îmbrățișările rămînînd să fie savurate o dată în an, cînd copiii mei au vacanță și putem merge în vizită pentru vacanța de vară…

Te iubesc mama… Iartă-mă că nu sînt mila ta, că vin prea rar să te văd, că sînt mereu ocupată și am prea puțin timp pentru tine. Tu nu ești și nu vei fi niciodată trecutul… Ești prezent , pentru că te port în suflet , ÎNGERUL MEU cu chip de om …

comments


Pentru noi declară alții

Noi nu mai suntem români și nu știu dacă vreodată o să mai fim. Noi suntem un popor obosit, chinuit de atâtea schimbări nefaste și nesigur de unde vine și încotro se îndreaptă. Un popor care mai scrie cu caractere rusești, într-o limbă cu două denumiri, contaminată cu împrumuturi și înlocuită cu prima ocazie cu oricare alta, vorbită la fel de incorect. Un popor care își ascunde identitatea și roșește când îi e descoperită peste hotare.

Noi nu suntem români și nici măcar moldoveni nu suntem. Noi suntem cetățenii statului care ne oferă posibilitatea să le dăm copiilor un pic mai mult decât ni s-a dat nouă. Dificil să îți pese de istorie, de drapel și de națiune, când gândurile îți sunt ocupate cu, pe ce le cumperi copiilor mâine o pâine.

Am sperat un timp că suntem capabili să smulgem stema de pe tricolor, noi, generația care a învățat să gândească, să își aleagă media din care să se informeze și să își dorească pe lânga felia de pâine, o bucată de mândrie că suntem ceea ce suntem. Și am sperat atât de mult…, și am făcut atât de puține… Pentru că, oricât ar displăcea, avem programat în codul genetic capul plecat pe care nu îl taie sabia și al curajului atunci când nu ne vede nimeni. Pentru că, se cumpără ușor orice idee, cu sume mai mari decât cele sperate și, le dai dracului dacă ele îți pun în pericol viața proprie și a celor apropiați. Suntem departe de a fi o națiune de martiri, crescută fără dragoste/respect de țară, învățată să execute comenzile dresorilor.

Noi suntem un popor ciudat, care mai plânge pierderea lui Ion și Doina Aldea Teodorovici, dar care merge la concerte cu invitați ruși, în Centrul Capitalei, de Ziua Independenței. Un popor care își deplinge soarta, dar care are ceva mai important de făcut în ziua alegerilor decât să ÎȘI facă alegerea sau mai rău, o vând pentru 100 de lei. Un popor care nu se revoltă, care acceptă ce i se dă și nu îndrăznește la un pic mai mult. Un popor care își alungă copiii în străinatate și se miră de casele mai mari, mai frumoase, dar nelocuite… Un popor mai mândru printre străini că aparține țării de unde e pornit, decât cel rămas acasă.
Și nici măcar nu îl poți invinui cu sinceritate, pentru că e produsul “hranei” cu care îi e alimentat creierul de atâta timp.

Astăzi, când un mesaj pe o retea de socializare poate scoate în stradă zeci de mii de oameni, noi mai orbecăim prin întuneric și stam pe același post de televiziune.
Mă întreb, câți dintre moldoveni au auzit de la acest post TV că zilele acestea s-au făcut 26 de ani de când Rusia a atacat R. Moldova la Nistru? Câți alții decât familiile care și-au îngropat atunci bărbații au oftat sau și-au încordat pumnii? Câți dintre ei au auzit vorbindu-se despre Declarația simbolică de Unire cu România și câți au dat o fugă la vecini să le împartă convingerea că ar fi bine sa semneze și sătucul lor ? “Păi, dacă românii nu ne vor…” zic cei care și-ar dori parcă Unirea, dar nu mai sunt convinși că sunt, de fapt, români. “Păi, dacă rușii ne permit să facem niște bani…, e semn că ne-ar vrea mai mult decât românii”. “Păi, dacă în colo e mai ușor de dus…, ne ducem, nu avem încotro”.

Mai mult de 100 de localități din Moldova au semnat, totuși, Declarația simbolică de Unire cu România (proiect inițiat de către Platforma Civică “Acțiunea 2012”). E puțin față de cele peste 900 pe care le deține R.M., e SIMBOLICĂ Unirea asta, dar e ceva.

Printre aceste localități nu se numără cea care o definește drept Baștină pe a mea și nu sunt sigură că ar nimeri în această listă, dar admir triumfal intenția Primăriei Sadovei ( baștina Președintelui Dodon) de a semna, chiar dacă Capul Statului e convins că astfel de declarații au un caracter antistatal, antipopular şi neconstituţional” și amenință tragerea la răspundere, în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale, a tuturor celor care se fac vinovaţi de organizarea şi desfăşurarea acestor acţiuni” cerâd convocarea Consiliului Suprem de Securitate, în cadrul căruia să se ia atitudine faţă de acţiunile respective.

Noi suntem un popor cu un președinte cumpărat, falsificat, nerecunoscut de propriii cetățeni, necunoscător al istoriei Statului pe care îl conduce, indiferent la convingerile și dorințele acestui popor. Un popor care, pâna ce va face bine, mai lucrează un pic în străinatate.

comments


Mi-e dor de tine…

…timp, în care minutele aveau încă 60 de secunde și încăpeau câte 100 într-o singură oră…

Mi-e dor de gustul copturilor, în prag de sărbătoare, pe care îl caut disperată în aceeași rețetă, fără de succes.

Mi-e dor de colindul de afară, ascultat dârdâind pe pragul rece, dar care sfârșeau mai repede decât ai fi dorit.

Mi-e dor de târâitul săniilor la deal, de mâinile înghețate, de leacul mirosind a ceapă și ridiche neagră, care te însănătoșea, prin minune, pâna la săniușul de a doua zi.

Mi-e dor de șezătorile mămicăi, care aveau gust de plăcinte cu mere și de voie bună.

Mi-e dor de sania mare, trasă de cal a tăticului, care ne lăsa fierbinte în obraji de la viteză și ne făcea să înghițim fulgii cu o fericire de nedescris.

Mi-e dor de notpile fără de curent electric, când nu exista decât focul din vatră, o candelă pâlpâindă și vocile oamenilor dragi povestind istorii printre zâmbete.

Mi-e dor de gălăgia noastră fericită, lipsită de griji, lipsită de temeri…, lipsită de sens, dar fără de care se întrebau maturii mahalalei dacă e totul în regulă.

Mi-e dor de mirarea bunicilor la auzul colindului de Craciun, “atât de lung” și “atât de frumos”, chiar dacă era același colind ca cel de anul trecut. Mi-e dor de cei câțiva lei strecurați pe ascuns “numai să nu știe bunicuț-ta”, “numai sî nu afli bunelu”, adaugați celor oficiali, care valorau împreună cât zece salarii și în privința cărora aveai planuri mari, serioase.

Mi-e dor de tăvile cu semințe prăjite, pline ochi, pe care le rânduiam cu acuratețe ( în mahala, la scaun) și le terminam printre bancuri, râs până la lacrimi și istorii care s-au gravat ca în piatră în memorie.

Mi-e dor de discotecile în care erau câteva grade plus diferență celor de afară, dar în care țopăiam înfofoliți/fericiți, în paltoane, pe o muzică care nu ne plăcea, dar la care nu făceam nici o cât de scurtă pauză.

Mi-e dor de buna mea prietenă, pe care o petreceam până la jumătate de drum spre casă, apoi îmi întorcea favoarea, până ne apuca dimineața.

Mi-e dor de frigăruile la care se mergea cu animalul sau pasărea încă vie, dar care erau “numai bune de copt” după nici cinci minute de marinadă, pe care le mâncam semi-crude, semi-arse, dar nu făceau nici un fel de intoxicație alimentară.

Mi-e dor de interminabilii kilometri făcuți într-un picior, în autobuse supraîncarcate, mirosind a combustibil și a ger, dar care duceau spre casă.

Mi-e dor de brațele tremurânde, care pretindeau că mă încălzesc și de respirația caldă din mănuși.

Mi-e dor de focurile pe zăpadă, care ne afumau mâinile, hainele, sufletele deseori, dar în jurul cărora eram adolescenți, traiam fiecare secundă, vedeam fiecare fulg de nea și îi știam pe toți tineri, sănătoși, în forțe și… vii.

… știu, foarte curând o să-mi fie dor de clipele pe care le trăiesc acum și acest curînd va veni mai repede decât mi-aș fi dorit, pentru că minutele deja au doar 60 de secunde scurte și nu mai încap câte 100 într-o singură oră…

comments


Traseu unic de frumuseţe (I)

Dacă e să scriu despre mica mea vacanţă la Transfăgărăşan, un traseu extraordinar de frumos şi printre unicele din Europa, deşi, tind să afirm că din lume, atunci trebuie să vă spun că am fost la un pas de a nu merge.  În preziua plecării piciul a făcut o insolaţie. Din start am crezut că e vorba de o intoxicaţie şi mă gândeam să renunţ. Nu îmi păsa de banii plătiţi la agenţia turistică, mă gândeam la binele copilului. După ce i-am administrat paracetamol şi febra a mai scăzut şi dimineaţa i-am făcut analizele de rigoare, m-am putut gândi un pic că aş putea să mă aventurez în această călătorie. Recunosc că-n sufletul meu jinduiam la această mini vacanță și îmi părea teribil de rău că nu am să plec. Acum, vă daţi seama cât de mult am apreciat  mica mea vacanţă de două zile. Am apreciat-o asemeni unui muribund.  Eu sunt o persoană cam controversată, îmi e frică de mor de înălțimi, dar munții mă atrag ca un magnet. Acolo îmi pare că ating norii, acolo mă pierd în liniște.

Cu inima cât un purice de grijă am urcat în maxi-taxi spre Chişinău.  Sunându-i mamei din 10 în 10 minute să mă asigur că piciul  e bine, printre hurducăturile provocate de veşnica şosea în reparaţie (de vreo 3 ani şi jumătate săracă e în reparaţie ) şi cu condiţioner din ăsta mai… adică „liuk” am ajuns în capitala Moldovei. Grăbit, trist, plictisit, necăjit, mai murdar decât ultima dată ne-a întâmpinat cel mai mare oraş al ţării mele. Ne-am urcat în cel mai comun transport public – troleibusul şi am mers până la marca Chişinăului – bustul lui Ştefan cel Mare. Am traversat bulevardul cu gândul să o luăm în jos pe Bănulescu-Bodoni, dar ne-a venit strălucita idee de a traversa scuarul catedralei ca să mergem pe strada pietonală, vestita stradă pietonală. Ce să spun? Nu mi-am rupt picioarele, poate că aveam încălţări comode şi nu tocuri de 10 cm. Omenii se odihneau la terasele de acolo şi ăsta e semn că-n ciuda cârcotaşilor chişinăuenilor le place această stradă. Printre multele autovehicule parcate regulamentar și neregulamentar în preajma Băncii Naționale am ajuns şi la ASEM, de unde trebuia să luăm autocarul. Pe la 21:15, cu 15 minute întârzâiere am urcat şi ne-am pornit. Vreau să recunosc că numai s-a pornit autocarul că eu am adormit buştean. Ce mai, eram obosită după noaptea nedormită. M-am trezit aproape de vama Leuşeni la o staţie PECO, unde am fost la baie şi am servit câte o cafea. Vama am trecut-o relativ repede, fiindcă se putea şi mai rapid. Nu vă mai spun că eu iarăşi am dormit până la următoarea oprire. Spre ora 8:00 am ajuns la Braşov. Brașovul ne-a întâmpinat la fel ca și anul trecut: curat, liniștit (chiar dacă e oraș turistic), plin de mister și secrete vechi de secole, autocarul a staționat în apropiere de o veche cetățuie, martoră și ea la viața citadină de secole a Brașovului. Cei care erau pentru prima dată au putut vizita obiectivele turistice: centrul istoric, strada Republicii cu clădiri de o reală frumusețe arhitectonică de origine gemanică, Piaţa Sfatului, vestită şi pentru găzduirea festivalului Cerbul de Aur. În Piaţa Sfatului poți savura vara la o terasă cafea și ceai şi astfel să te bucuri de toată frumuseţea ce te înconjoară. În mijlocul pieţii se află Casa Sfatului care găzduieşte Muzeul Judeţean de Istorie. Tot în Piaţa Sfatului se află şi Biserica Adormirea Maicii Domnului, Muzeul Mureşenilor (Casa Mureşenilor), Biserica Neagră, principalul simbol al Braşovului. Acest obiectiv turistic al Brașovului este la câteva minute plimbare din Piaţa Sfatului. Aceasta este biserica patriarhală a Bisericii Evanghelice din România şi este unul din cele mai reprezentative monumente de arhitectură gotică din România. A fost parţial distrusă în marele incendiu din 1689 şi astfel şi-a dobândit numele actual. Puteți să admirați exteriorul, în interior nu prea aveți ce admira. Tot în Brașov veți merge pe strada Sforii, una dintre cele mai strâmte străzi din Europa. Eu cu soţul ne-am îndepărtat de grup şi am plecat la un mic shopping, dar și să mai savurăm din liniștea orașului. Am luat un mic dejun frugal, dar la un preţ astronomic. Ce să zic, e oraş turistic şi preţurile sunt pe măsura calificativului! Pe la 12:00 am revenit la autocar şi am pornit spre vechea Cetate a Făgăraşului.

Când am coborât m-am aşteptat să văd  vechiul edificiu istoric amplasat în afara localităţii, dar spre marea mea mirare e chiar în centrul municipiului Făgăraş. Până la poarta cetăţii veţi fi întâmpinaţi de păsările eleganţei – lebedele, parcă te introduc în lumea aceea plină de frumos, eleganță și totodată de violență. Curtea cetății este largă. În partea dreaptă veţi putea vizita muzeul, iar în partea stângă se află camerele de tortură. E o adevărată revelaţie să mergi prin sălile unde se dădeau baluri cu regi şi regine, undeva se mai aude şi acum muzica acea ancestrală şi dacă nu eşti cu picioarele pe pământ s-ar putea şi să faci câţiva paşi de dans :). Noi aripa camerelor de tortură nu am vizitat-o dar am trecut prin apropiere. Vă spun sincer că fără să vrei simţi cum te trec fiori reci pe şira spinării și parcă auzi glasurile pline de agonie ale deținuților politici.

Încă sub impresia vie a cetății ne-am continuat călătoria la cascada Bâlea.Nu ştiu pentru alţii, dar mie mi s-a părut foarte înaltă. Am urcat cu chiu cu vai aproape de izvorul cascadei. Chiar şi de acolo de unde am ajuns mi s-a deschis un peisaj feeric. Acolo în inima munţilor începi să iubeşti cu adevărat „Mioriţa”, „Baltagul”, începi să-ţi iubeşti cu adevărat ţara.

Cascada Bâlea

Prima zi a călătoriei noastre a luat sfârşit la o pensiune de 4 stele, care numai condiţii de patru stele nu avea. Dar, poate administratorii au pus în calcul la acele 4 stele amplasarea pensiunii. Ce mai, cine s-a gândit, s-a gândit bine să o construiască chiar la poalele munţilor şi pe sub fereastră să curgă râul. Vă imaginaţi că am adormit sub cântecul apei de munte și-n brațele soțului meu scump!

Povestea mea va continua!

Traseu unic de frumuseţe (I)

comments