“Printre tonuri cenușii” – Ruta Sepetyus

Sunt o categorie de cărți indiferent de cine le semnează îți vor face pielea ca de găină și îți vei da seama ca viața ta e atât de frumoasă. Că tragediile noastre pe lângă cele descrise acolo sunt adevărate comedii.

Vreau să vă spun că nu e prima carte care o citesc despre deportările organizate în perioada celui de-al doilea răsboi mondial, dar fiecare dintre ele mă emoționează până la lacrimi. Ororile săvârșite de ambele regimuri – stalinist și hitlerist sau comunist și fascist, cum doriți așa le numiți, ți se par de ordinul fantasticului, că e rodul unei minți ce debordează de imaginație sau cruzime or, că s-a întâmplat pe o altă planetă, că o altă specie decât cea umană a făcut acele atrocități. Pur și simplu nu îți vine să crezi! Și, totuși, aceste crime asupra umanității au fost, oamenii au trecut prin ele trăindu-le, au supravețuit și au povestit, pentru ca noi să înțelegem ce înseamnă RĂZBOI.

”V-aţi întrebat vreodată cât valorează o viaţă omenească? În dimineaţa aceea viaţa fratelui meu valora cât un ceas de buzunar.”

Lina (eroina principală, o adolescentă de doar 15 ani), Elena (mama), Jonas (fratele mai mic al Linei) şi Kostas (capul familiei)Vilkas – aceştea sunt membrii unei familii. Una care era fericită, una care avea vise, care îşi doreau să trăiască în căminul lor, în ţara lor. Dar, acest vis le este năruit într-o singură noapte de o bătaie insistentă în uşă.

“Copiii mici au început să moară. Mama i-a dus raţia ei unui băiat care se stingea de foame. Era deja mort, cu mânuţa lui micuţă întinsă, aşteptând o bucată de pâine.”

Apoi, târâți la gară, unde au fost despărțiți și urcați în vagoane de transportat animalele. Duși în condiții inumane undeva în ținuturile reci ale Siberiei. Acolo, trăiesc experiențe traumatizante: Ona, o tânără mamă ce și-a pierdut copilul, este împușcată doar că a avut o criză de nervi, au împușcat o păpușă a unei fetițe pe nume Janina, doar ca să se distreze, din cauza foamei ce o îndurau se îmbolnăveau de scorbut, unele femei pentru a-și salva copiii de la moartea prin împușcare sunt nevoită să se ”culce” cu gardienii ș.a. experiențe terifiante.
Notă: Kostas Vilkas, tatăl Linei, nu a fost ridicat împreună cu familia. Lina l-a găsit mai apoi în unul dintre vagoanele pline cu bărbați, care plecau spre Krasnoiarsk (asta vor afla pe urmă)

”— Dar cum pot ei să decidă, pur şi simplu, că nu suntem nimic altceva decât nişte animale? Nici măcar nu ne cunosc, am protestat eu.
— Noi ne cunoaştem, m-a asigurat mama. Ei greşesc. Şi să nu-i laşi în veci să te convingă de contrariu. Ai înţeles?” 


Și, totuși, chiar dăcă mureau de foame, de boală și uneori chiar din cauza umilințelor, acești oameni ne dau o adevărată lecție de viață.  În toate acele condiții ei își păstrează deminitatea, integritatea și speranța că vor reveni acasă, păstrând vechile tradiții lituaniene (veți găsi un moment în carte, unde deportații sărbătoresc Crăciunul).Eroii cu care vă veți întâlni cel mai des în paginile romanului
Lina – iubește pictura. Desenează pe orice găsește doar pentru a-i transmite tatălui ei locul aflării lor și că sunt bine.
Elena, soția lui Kostas (un personaj în jurul căruia se leagă speranța familiei reîntregite) și mama Linei și a lui Jonas – e personajul care își evocă doar admirație și care m-a frapat prin bunătatea care o emana prin atitudinea ei față de toți, atât deportați cât și gardieni.
Jonas – un copil maturizat  prea devreme
Andrius – tânărul ce avea să-i devină soț LineiÎn romanul ”Printre tonuri cenușii” veți găsi și nașterea unei frumoase povești de DRAGOSTE.   

La sfârșit vreau să mai adaug că romanul lui Nicolae Dabija (cu tot respectul) ”Tema pentru acasă” e doar un roman de dragoste și atât.

comments


Voluntariat pe bune sau doar de fațetă

Da, la moldoveni lucrurile bune nu durează prea mult. A nu știu a câta oară mă conving de acest lucru. În aproape toate domeniile mă ciocnesc că toate se realizează doar de fațetă. Îmi spuneam că măcar cei care fac voluntariat sunt oameni de nota zece, că o fac dezinteresat. Nu aș fi crezut niciodată să trăiesc momentul acesta de dezamăgire și indignare că și unii din ei pot fi mojici (a se citi necuviincioși).

 Am lucrat timp de câțiva ani buni alături și împreună cu tineri, care își dedicau timpul și cunoștințele comunității. Știu cât de dificil poate să le fie să convingă un oarecare agent economic să dea bani pentru o cauză. Și, totuși, aceasta nu-i absolvă de mojicia la care am asistat.

Atunci când decizi să faci voluntariat automat, cu sau fără voia ta, accepți un deziderat, care sună cam așa: „Fii schimbarea pe care dorești să o vezi în comunitate!”. Îți asumi responsabilitatea să dai oamenilor un exemplu prin modul tău de comportament. De cele mai multe ori, ar trebui să fie unul pozitiv, unul care să schimbe lumea, dar au existat momente în ultimele zile care mi-au arătat în schimb sau mi-au dovedit că la noi lucrurile se fac superficial.

Și vă spun de ce. Atunci când am văzut că o tânără care își spune „voluntară” nu a cedat locul în transportul public unui bătrân, mi-am dorit ca cei din Coaliția Voluntariat să nu fi luptat până în pânzele albe pentru a adopta Legea voluntariatului, unde se stipulează că cei care fac voluntariat ar avea prioritate la admiterea la facultate, iar dacă e student să obțină niște credite suplimentare. Și iată așa, în mintea mea a apărut gândul, fără voie, că unii dintre cei care aleg să facă voluntariat o fac doar pentru a mai nota în CV o experiență, care le-ar aduce beneficii pentru viitor.
Un alt moment e cel al zăpezii căzute în abundență în mijloc de ianuarie, care a oferit oportunitatea altor voluntari să-și dedice din timpul lor pentru a curăța căile de acces acolo unde oamenii au făcut deja cărare sau unde serviciile de salubrizare o făcuseră. Nu vorbesc aici de voluntarii liceeni, ci de cei de la la nivel de instituție publică. Cum, Doamne iartă, poți să dai două crengi într-o parte și să faci poze (bine măcar că fotograful a făcut poza dintr-un unghi potrivit și a creat impresia că acolo din cauza zăpezii au fost doborâți zeci de copaci) cu comentariul „Noi suntem aici să vă ajutăm!”?

Oare chiar să fie o reminiscență sovietică? Oare la noi nu se poate face voluntariat pe bune, fără ocolişuri, fără şmecherie, fără dedicaţii şi învârteli? Dacă nu putem învăța o elementară lecție de politețe datorită voluntariatului, atunci cum putem să afirmăm că ne îmbogățim sufletește și că aducem zâmbete pe fețele celor nevoiași? Cât de mult ne afectează suferința celui de alături, dacă tu, ca voluntar care ești, decizi că, confortul personal e mai presus? Despre ce fel de schimbare mai putem vorbi, despre ce fel de compasiune și ce fel de ajutor, când pentru tine contează like-urile de pe facebook?

Mă bucur, totuși, atunci când în noianul de astfel de momente care se petrec prin minunata noastră patrie întâlnesc şi lucruri normale, precum tineri care fac voluntariat pe bune, fără a aștepta o recompensă financiară sau cele câteva credite oferite la universitate. Ei reprezintă o rază de speranţă și îi respect pentru asta.

Sursa: http://unghiul.com/

comments


Traseu unic de frumuseţe (I)

Dacă e să scriu despre mica mea vacanţă la Transfăgărăşan, un traseu extraordinar de frumos şi printre unicele din Europa, deşi, tind să afirm că din lume, atunci trebuie să vă spun că am fost la un pas de a nu merge.  În preziua plecării piciul a făcut o insolaţie. Din start am crezut că e vorba de o intoxicaţie şi mă gândeam să renunţ. Nu îmi păsa de banii plătiţi la agenţia turistică, mă gândeam la binele copilului. După ce i-am administrat paracetamol şi febra a mai scăzut şi dimineaţa i-am făcut analizele de rigoare, m-am putut gândi un pic că aş putea să mă aventurez în această călătorie. Recunosc că-n sufletul meu jinduiam la această mini vacanță și îmi părea teribil de rău că nu am să plec. Acum, vă daţi seama cât de mult am apreciat  mica mea vacanţă de două zile. Am apreciat-o asemeni unui muribund.  Eu sunt o persoană cam controversată, îmi e frică de mor de înălțimi, dar munții mă atrag ca un magnet. Acolo îmi pare că ating norii, acolo mă pierd în liniște.

Cu inima cât un purice de grijă am urcat în maxi-taxi spre Chişinău.  Sunându-i mamei din 10 în 10 minute să mă asigur că piciul  e bine, printre hurducăturile provocate de veşnica şosea în reparaţie (de vreo 3 ani şi jumătate săracă e în reparaţie ) şi cu condiţioner din ăsta mai… adică „liuk” am ajuns în capitala Moldovei. Grăbit, trist, plictisit, necăjit, mai murdar decât ultima dată ne-a întâmpinat cel mai mare oraş al ţării mele. Ne-am urcat în cel mai comun transport public – troleibusul şi am mers până la marca Chişinăului – bustul lui Ştefan cel Mare. Am traversat bulevardul cu gândul să o luăm în jos pe Bănulescu-Bodoni, dar ne-a venit strălucita idee de a traversa scuarul catedralei ca să mergem pe strada pietonală, vestita stradă pietonală. Ce să spun? Nu mi-am rupt picioarele, poate că aveam încălţări comode şi nu tocuri de 10 cm. Omenii se odihneau la terasele de acolo şi ăsta e semn că-n ciuda cârcotaşilor chişinăuenilor le place această stradă. Printre multele autovehicule parcate regulamentar și neregulamentar în preajma Băncii Naționale am ajuns şi la ASEM, de unde trebuia să luăm autocarul. Pe la 21:15, cu 15 minute întârzâiere am urcat şi ne-am pornit. Vreau să recunosc că numai s-a pornit autocarul că eu am adormit buştean. Ce mai, eram obosită după noaptea nedormită. M-am trezit aproape de vama Leuşeni la o staţie PECO, unde am fost la baie şi am servit câte o cafea. Vama am trecut-o relativ repede, fiindcă se putea şi mai rapid. Nu vă mai spun că eu iarăşi am dormit până la următoarea oprire. Spre ora 8:00 am ajuns la Braşov. Brașovul ne-a întâmpinat la fel ca și anul trecut: curat, liniștit (chiar dacă e oraș turistic), plin de mister și secrete vechi de secole, autocarul a staționat în apropiere de o veche cetățuie, martoră și ea la viața citadină de secole a Brașovului. Cei care erau pentru prima dată au putut vizita obiectivele turistice: centrul istoric, strada Republicii cu clădiri de o reală frumusețe arhitectonică de origine gemanică, Piaţa Sfatului, vestită şi pentru găzduirea festivalului Cerbul de Aur. În Piaţa Sfatului poți savura vara la o terasă cafea și ceai şi astfel să te bucuri de toată frumuseţea ce te înconjoară. În mijlocul pieţii se află Casa Sfatului care găzduieşte Muzeul Judeţean de Istorie. Tot în Piaţa Sfatului se află şi Biserica Adormirea Maicii Domnului, Muzeul Mureşenilor (Casa Mureşenilor), Biserica Neagră, principalul simbol al Braşovului. Acest obiectiv turistic al Brașovului este la câteva minute plimbare din Piaţa Sfatului. Aceasta este biserica patriarhală a Bisericii Evanghelice din România şi este unul din cele mai reprezentative monumente de arhitectură gotică din România. A fost parţial distrusă în marele incendiu din 1689 şi astfel şi-a dobândit numele actual. Puteți să admirați exteriorul, în interior nu prea aveți ce admira. Tot în Brașov veți merge pe strada Sforii, una dintre cele mai strâmte străzi din Europa. Eu cu soţul ne-am îndepărtat de grup şi am plecat la un mic shopping, dar și să mai savurăm din liniștea orașului. Am luat un mic dejun frugal, dar la un preţ astronomic. Ce să zic, e oraş turistic şi preţurile sunt pe măsura calificativului! Pe la 12:00 am revenit la autocar şi am pornit spre vechea Cetate a Făgăraşului.

Când am coborât m-am aşteptat să văd  vechiul edificiu istoric amplasat în afara localităţii, dar spre marea mea mirare e chiar în centrul municipiului Făgăraş. Până la poarta cetăţii veţi fi întâmpinaţi de păsările eleganţei – lebedele, parcă te introduc în lumea aceea plină de frumos, eleganță și totodată de violență. Curtea cetății este largă. În partea dreaptă veţi putea vizita muzeul, iar în partea stângă se află camerele de tortură. E o adevărată revelaţie să mergi prin sălile unde se dădeau baluri cu regi şi regine, undeva se mai aude şi acum muzica acea ancestrală şi dacă nu eşti cu picioarele pe pământ s-ar putea şi să faci câţiva paşi de dans :). Noi aripa camerelor de tortură nu am vizitat-o dar am trecut prin apropiere. Vă spun sincer că fără să vrei simţi cum te trec fiori reci pe şira spinării și parcă auzi glasurile pline de agonie ale deținuților politici.

Încă sub impresia vie a cetății ne-am continuat călătoria la cascada Bâlea.Nu ştiu pentru alţii, dar mie mi s-a părut foarte înaltă. Am urcat cu chiu cu vai aproape de izvorul cascadei. Chiar şi de acolo de unde am ajuns mi s-a deschis un peisaj feeric. Acolo în inima munţilor începi să iubeşti cu adevărat „Mioriţa”, „Baltagul”, începi să-ţi iubeşti cu adevărat ţara.

Cascada Bâlea

Prima zi a călătoriei noastre a luat sfârşit la o pensiune de 4 stele, care numai condiţii de patru stele nu avea. Dar, poate administratorii au pus în calcul la acele 4 stele amplasarea pensiunii. Ce mai, cine s-a gândit, s-a gândit bine să o construiască chiar la poalele munţilor şi pe sub fereastră să curgă râul. Vă imaginaţi că am adormit sub cântecul apei de munte și-n brațele soțului meu scump!

Povestea mea va continua!

Traseu unic de frumuseţe (I)

comments


Și medicii plâng

După un articol în care mi-am spus off-ul cu privire la oamenii care văd paiul din ochiul celui de alături, dar bârna din ai lui nu, azi am  hotorât să mai scriu despre un alt subiect, care e sensibil. Subiectul e despre spitale, despre medici, despre noi, cei care suntem internați, indiferent că suntem maturi sau copii.

Am să povestesc din experiența mea. Pe alocuri pot să fiu subiectivă. Apropo, toate articolele conțin o notă mai mare sau mai mică de subiectivism. Eu am să încerc să fiu moderată și să nu exagerez.

Deci, povestea începe ca la toți tinerii căsătoriți: un bebe în burtică, emoții o mie, fericire enormă… până la prima ultrasonografie (spre fericirea lui bebe am făcut-o la 20 de săptămâni. Dacă mi-o făceam mai devreme medicii ar fi insistat să fac întrerupere de sarcină.), unde ni s-a spus că bebe e băiat și că suferă de pielectazie , pe moldovenește probleme la rinichi. Doamna medic de la ultrasonografie ne-a spus acest lucru și tot ea a mai spus că medicul ginecolog, care îmi supraveghea sarcina, ne va spune detaliat.

Cu sufletul plin de durere am plecat la ea, era și este o doamnă medic ginecolog, să o întreb ce e „pielectazia”. Ea îmi răspunde în bătaie de joc „la 30 de ani vrei un copil sănătos?”.  Cum credeți e competentă acea doamnă sau răspunsul ei a fost doar o bădărănie? Eu cred că mai mult denotă incompetența dumneai, decât bădărănie. Aș fi apreciat-o enorm, dacă recunoștea că nu a avut asemenea paciente la evidență și mi-ar fi recomandat un alt medic. Din cauza unor medici care sunt mult prea aroganți să recunoască că nu cunosc despre o boală mor oameni nevinovați.

Mi-am luat în tăcere toate documentele și am plecat în capitală, la un alt medic. La Chișinău doamna era binevoitoare. Mi-a explicat ce boală e aceasta și m-a liniștit că ea poate trece în timpul sarcinii sau chiar în procesul nașterii. Liniștea a durat puțin, adică până la următoarea ultrasonografie, când ni s-a spus că bebe are hidronefroză de gradul II. Nu vă povestesc prin ce durere am trecut, cred că vă dați seama deja. Și, iar aceeași epopee: întrebări, nedumeriri, durere (orcât nu ți-ar explica în ce constă boala tu îți pui mereu întrebarea „de ce?”), drumuri la Chișinău.

A venit momentul mult așteptat. Am născut un bebe, care nu arăta a copil bolnav. Doar medicii de la Centrul de Genetică îți dădeau o așa impresie. Eu îi înțeleg că își fac meseria, dar să ajungi să faci poze din diferite unghiuri și să îți spună direct că copilul tău este în lista celor cu anomalii e ceva care îți dă viața peste cap. Te simți părăsită, îndurerată și nu îți rămâne atunci decât să lupți pentru a dovedi lumii că el, copilul, este sănătos, că este ca ceilalți și lui să nu-i insufli ideea că e bolnav (și totuși, de multe ori sunt prea fricoasă și îi mai spun să fie atent ).

Nici două luni nu avea bebe, când ne-am dus la un simplu control la un medic specialist (noi dădeam analizele de urină și făceam ultrasonografie și toți ne asigurau că operația se va face la 6 luni). Ea a rugat să facem o altă ultrasonografie, unde a mers și dumneai. Ea a rugat medicul specialist să-l controleze și de la spate (ceilalți medici îi făceau de la burtică). Vreau să vă spun că medicii de la noi au  sentimente, suferă pentru pacienți, mai ales pentru copii, fiindcă atunci când au văzut rezultatele ultrasonografiei s-au făcut negri la față și arătau foarte speriați. Mi-au spus că de urgență la operație.

Când am intrat în secția „chirurgia nou-născutului”, coridorul mi s-a părut cel mai mare și rece tunel din lume. Asistentele medicale mi-au pus în față, fără să-mi explice nimic, un document, unde îmi dădeam acordul pentru operație. Eu speriată le spun că trebuie să discut cu soțul. Ele, sau mai degrabă una, care arăta a general pe secție, îmi declară răspicat: tu numai intrând pe ușa secției ai dat acordul la operație, așa că semnează! V-am povestit acest episod doar pentru a vă arăta care e atitudinea asistentelor medicale: îți închid gura și nici un fel de empatie cu mama, care e sfâșiată de durere.

Nu povestesc chiar amănunțit traiul nostru de o lună de zile de la spital. În câteva puncte vă voi spune cum e să fii internată într-un spital din Republica Moldova:  1. Mamele internate  se  plâng de condiții insalubre  în salon și baie, dar de cele mai multe ori ele erau vinovate de crearea lor, 2. Dacă piciul tău plângea de se omora din cauza colicilor (sau a bolii de care suferea) tu trebuia să te descurci cum poți, fiindcă asistentele medicale nu-ți acordau ajutor că nu le-a spus nimic medicul curant și încă să nu-i deranjezi pe ceilalți, 3. Tu trebuie să cunoști procedurile de pregătire înainte de operație a copilului (că e necesar să-i faci clismă etc.), astfel, riști să fii trimisă la origini, în cazul, în care copilul face convulsii după intervenția chirughicală, 4. Dacă nu ai fost insistentă și să treci peste medicii de la secția reanimare ca să stai lângă copil, atunci ești catalogată ca fiind o mamă indiferentă și rea pentru copilul tău, 5. Dacă copilul are alergie, atunci ești de vină tu că mănânci ca o „vacă”, dar nu boala care are astfel de simptome și 6. Punctul care le-a răsturnat pe cele de dinainte, am uitat tot răul: medicul specialist a plâns după ce a făcut operația, că a putut salva rinichiul. Vă spun sincer, că atunci când am  văzut-o plângând am rămas șocată, că Dumnezeu există, că bebe al meu a fost, este și va fi cel mai puternic copil.

În încheiere vreau să vă spun că e dificil să stai într-un spital or, aici, or peste hotare. E dificil să lucrezi în condiții nu tocmai ideale și să fii internat în tot aceleași condiții, dar dacă am  găsi toleranță și un pic de înțelegere în noi atunci ar fi suportabil să te tratezi și-n Moldova.

comments


Viața nu e ușoară, dar merită trăită

Nu sunt o persoană foarte și foarte optimistă, dar nici foarte și foarte pesimistă. Mă situez undeva la mijlocul celor două extreme psihologice. Îmi place să văd bucuria, frumusețea din jur și o apreciez. Dar, nu mă dau în lături să observ și părțile negative ale lucrurilor (la noi, la moldoveni, îți sar în ochi gropile de pe drumuri, chioșcurile și buticurile apărute peste noapte, care dau aspect de harabură totală în peisajul arhitectonic al orașului, femeile îmbrăcate la patru ace la piață cu sacoșe enorme pline cu cumpărături, limbajul plin de ură și înjurături ca la ușa cortului în plină stradă, față de copii etc.). Uneori pot să exagerez, dar de cele mai multe ori știu să fiu moderată în formularea părerilor. Nu înjur pe nimeni, nu aduc ofense și încerc să găsesc mai întâi răspuns.  Dar, nu fiecare gândește la fel.

Majoritatea au gândul să plece din țară. Și cu acest gând încep să împroaște în toți și toate cu noroi (la figurat că la propriu o fac când merg cu viteză cu mașinile J  ). Oameni buni, eu înțeleg că e greu, nu avem bani (că unii ne fură, că alții nu ne dau, iar alții nici nu-i cer pentru a realiza ceva), însă chiar în permanență să ne plângem și să ne dăm cu capul de pereți că nu avem? Nu avem curți curate, fiindcă noi suntem indiferenți. Să vă spun o întâmplare: lângă scara blocului unde locuiesc sunt pubele și o doamnă ducea gunoiul. Toate bune și frumoase până aici, dar, la un moment dat, ei i-a căzut o pungă din căldarea pentru gunoi. Cum credeți s-a aplecat să o ia? De unde? Nu, ea nu s-a obosit. A lăsat-o să o ducă vântul în cele patru zări (în cel mai bun caz), câinii / pisicile să o rupă în bucăți, sau să rămâie ca o pecete că ea a trecut pe acolo. În consecință noi suntem mai bolnavi din cauza unei încă noi bacterii. În aceeași ordine de idei cu „nu avem”. Nu avem spații amenajate pentru odihnă, pentru că nu ne obosim să le păstrăm pe cele existente, dimpotrivă ne obosim să le distrugem cu o plăcere sadică. Nu avem spitale mai sterile, fiindcă pe lângă faptul că unii lucrători nu-și fac corect meseria (mă refer la unele infirmiere, care fac curat „pe aici am fost, pe aici n-am fost”.Unele poate să afirme că fac curat după mărimea salariului. Dar, cine, Doamne iartă, v-au angajat cu de-a sila? Fă-ți lucrul în limita decenței, dar nu lăsa praf din ăla că poți face o „babă de praf”!), dar și pacienții mai acutizează situația. Și vă spun acuși și de ce fac aceste afirmații. Eu am stat, spre nefericirea noastră, cu piciul aproape 2 luni la Centrul Mamei și Copilului, iar doamnele/mamele internate cu micuții lăsău o mizerie nemaipomenită la baie și veceu. Cred că de aici vine și vorba „ te duci la spital cu o boală și vii cu zece înapoi”. Și cine e de vină? Medicul, sora medicală, infirmiera? Fiți serioși, dacă am fi și noi un pic mai conștiincioși ar fi mai bine.

Nu avem o țară ca afară (vorba cântecului), pentru că suntem indiferenți, un pic mitocani, un pic leneși, un pic de „așteptăm mură în gură”, un pic de caracter de mahalagioacă avem în noi, un pic de „dă-mi o pace că-ți dau două”, un pic de manipulare ( și vă spun ce am descoperit cu organizații din alea naționale care fac campanii majore de colectare de fonduri pentru copiii bolnavi. Nimeni, absolut nimeni nu-ți garantează 100% sănătate nici aici și nici peste hotare, dar să facă fundraising pentru cazurile cu adevărat dificile, pentru cazurile care necesită intervenții chirughicale peste hotare și nu pentru un moft că mama copilului nu are încredere în medici. Nu manipulați lumea. Unii dau din puținul care-l au. Eu am rămas oripilată de așa constatare!) Și oriunde, nu vă veți duce o să fie probleme gen: drumuri nereparate la timp, personal cam obraznic, gunoi, spații de odihnă mai puțin amenajate, dar acolo nu veți întâlni oameni care nu caută răspunsuri,  oameni care stau în fața calculatorului și se mai gândesc cum să mai ofenseze pe cineva care încearcă să miște lucrurile din loc, oameni care nu stau și se uită de la balcon cum o mână de elevi le amenajează un loc de odihnă și ei a doua zi să scoată băncile pentru a le muta la scara blocului… Ei, acei de acolo din străinătate, pun umărul la dezvoltarea comunității din care fac parte, chiar pun mâna  pe mături și fărașe și fac curățenie,oameni buni.

comments


“Şi tu eşti singur” de A. Silvestru

Fata cu recenziile de pe acest site și cu citate de suflet azi vă delectează cu vorbele de duh dintr-un roman interesant al lui Aurelian Silvestru. Acest autor este o noutate pentru R. Moldova în materie de beletristică. Opera este ceva nou (repet pentru Moldova), pentru că citind operele sale vă veți da seama că undeva există o interferență cu Dan Brown, celebrul autor al Codului lui Da Vinci. Eu vă urez lectură plăcută și dacă veți găsi undeva vreo carte de Aurelian Silvestru vă recomand să nu o lăsați din mâini.

# Vii din trecut cu o mulţime de speranţe dărămate, iar cioburile lor te afectează, te rănesc, te fac să suferi din cauza cicatricelor pe care le doseşti de ochii lumii…. dacă nu eşti atent, îi răneşti cu ele şi pe cei apropiaţi // p. 51 //

# Iubirea e o continuă iertare. Iubeşte cu adevărat doar cine nu se teme să fie răstignit. // p. 109 //

# Cine nu înţelege că arta e o noutate zilnică, ajunge un ratat… // p. 127 //

# Singurătatea distruge omul… // p.129//

# Omul de nimic are o singură mare bucurie – să-l vadă umilit pe omul de valoare. // p.136//

# Rugăciunea, în esenţa ei, este speranţa pe care răpus de suferinţă nu îndrăzneşti s-o destăinui decât lui Dumnezeu. Tot ceea ce facem cu scopul de a-i ajuta pe alţii este, în fond, o rugăciune, o piatră pusă la temelia templului din paradis. Se roagă cu adevărat nu omul care cere pentru sine, ci omul care face bine. //p.230//

# Mult mai uşor suporţi singurătatea, când nu iubeşti pe nimeni. // p. 235 //

# Omul simplu nu-şi dă seama că politica e o afacere. // p.239 //

# Un om cinstit îşi păstrează verticalitatea în toate timpurile… // p. 248 //

# Omul e fapta sa. Nu vorba, nu gândul, nu intenţiile frumoase ne aduc spre mîntuire. puţinele fapte bune pe care le lăsăm în urmă, după ce irosim timpul pe care îl avem la dispoziţie – iată cu ce ne prezentăm în faţa Ultimului Tribunal. // p. 259 //

# Durerea este mai robustă: se memorizează cu toate simţurile pe care le avem. De asta nu se uită prea uşor. Chiar dacă încerci s-o faci, undeva, într-un ungher dosit, descoperi neapărat un gând sau o emoţie în care demonii trecutului îşi păstrează plozii. Imediat ce le acorzi atenţie, prind a-ţi distruge buna dispoziţie şi fac din tine o nenorocită… Răul trăieşte în nimicuri. Înlătură toate micile detalii şi dai peste el. // p. 260 //

# Închisoarea e un război cu tine însuţi… // p. 261 //

# A fi om înseamnă să te îndoieşti… // P. 263 //

# Divinitatea nu se naşte de la sine. Trebuie să lupţi, ca să ajungi la ea… Strigă şi tu ca El! Urlă! Dar ai încredere în Tatăl nostru şi zi ca Hristos: ” Pe mine Ţie mă încredinţez!” // p. 263 //

# Mulţi se aşteaptă să primească ceea ce nu pot oferi. // p. 272 //

comments


Eu nu am moarte cu tine nimic. Eu doar traiesc.

Textul de azi  este dedicat unui om care a marcat dezvoltarea fiecărui dintre noi. Gr. Vieru niciodată nu va muri, pentru că el nu are cu moartea nimic. El trăiește și continuă să cultive frumosul din noi.

Eu nu am moarte  cu tine nimic. Eu doar îmi îmbrac cămășile mai noi, mai vechi și evadez din închisoarea cuvintelor.

Eu nu am moarte  cu tine nimic. Doar că merg pe pământ și sun ca vioara și toate îmi par că sânt prima oară.

Eu nu am moarte  cu tine nimic. Eu doar ascult cu drag și cu mirare a noastră sfântă limbă.

Eu nu am moarte  cu tine nimic. Eu doar cu a mea iubită ne uităm ca doi copii în oglinda stelei vii. Și ne întrebăm ades ”unde-i oare clipa cea de-o sorbeam  și ne sorbea?”

Eu nu am moarte cu tine nimic. Eu reaprind candela-n răscruce. Lângă busuiocul cel mereu-degerat la mâni și la picioare. Se întoarce-acasă  Dumnezeu.

Eu nu am moarte cu tine nimic. Eu doar îmi caut Basarabia prin străvechi istorii, ca-n vremea noastră, de acuma.

Eu nu am moarte cu tine nimic. Eu doar vreau să trăiesc  și ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând, în mine nu mai este nici un gând.

Eu nu am moarte cu tine nimic. Eu doar știu că e cald în Țara Ștefană, ne încălzește Tricolorul.

Eu nu am moarte cu tine nimic. Eu doar știu că maica-i atât de ușoară încât ar putea să meargă călcând, pe semințele ce zboară, între ceruri și pământ.

Eu  nu am moarte cu tine nimic. Eu doar constat că acolo pe unde trecuse ieri Podul de Flori, fericirea lui de o zi, azi parcă s-au înnodat, ca niste câini, toate frontierele dintre lumi. Crește din nou suferința noastră ca un Prut revărsat. Doamne, ce vor fi având cu noi?!

 

Eu nu am moarte cu tine nimic. Eu doar știu că la zidirea Soarelui, se stie, cerul a muncit o veșnicie, noi, muncind întocmai, ne-am ales cu, ne-am ales cu domnul Eminescu. Domnul cel de pasare maiastra, Domnul cel de nemurirea noastra-Eminescu.

Eu nu am moarte  cu tine nimic. Eu doar locuiesc la marginea unei iubiri, la mijlocul ei trăiește credința mea. Locuiesc la marginea unui cântec, la mijlocul lui trăiește speranța mea. Locuiesc la marginea unei pâini, la mijlocul ei dragostea mea pentru voi.

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic.
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri?!
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic.
Eu nici măcar nu te urăsc.
vei fi mare tu, eu voi fi mic.
Dar numai prin propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică. nu teamă-
Milă de tine mi-i.
Că n-ai avut niciodată mamă.
Că n-ai avut niciodată copii.

comments


„O femeie de succes” de Pamela Morsi

A ignora ceea ce ştii nu e acelaşi lucru cu ignoranţa. (p. 19)

„… Ceea ce contează e să încerci să faci fapte bune, chiar dacă rezultatele sunt diferite de aşteptări.

 Aşadar, motivul este mai important ca rezultatul? am întrebat.
Rămase o clipă pe gânduri, apoi dădu din cap în semn că nu.

 Motivul nu e mai important ca rezultatul. Dar, drept vorbind, nu cunoşti rezultatul. Nu vezi decât ceea ce se întâmplă în prezent. Poate că peste o lună acea mamă şi fiica ei se vor afla într-un alt magazin, în care va bântui un răpitor real. Din cauza a ceea ce s-a întâmplat cu tine, mama va fi mai atentă cu copilul ei, sau fata va fi mai puţin receptivă la o persoană pe care nu o cunoaşte. Sau poate că nu se întâmpla nimic din toate astea, dar undeva adânc în mintea acelui copil va rămâne amintirea vagă a unei persoane care i-a fost de ajutor atunci când a avut nevoie. Şi ea va ajuta pe cineva, la rândul său. Nu avem cum să ştim efectul pe care îl vom vom produce mâine, sau săptămâna viitoare, sau anul următor, sau peste zece ani de-acum încolo.

 Deci, am spus eu, ar trebui să facem ceea ce considerăm că e mai just, să sperăm că viaţa va fi, într-un fel, mai bună din cauza asta.

Chester zâmbi, cu ochii strălucindu-i de bună dispoziţie.

Cred că asta e ceea ce numim credinţă.” (p.84)

Toată lumea vrea să facă lucruri măreţe. Toţi vor să aducă pace în lume, să vindece boli teribile ori să pună capăt rasismului. Dar există destule lucruri mărunte care trebuie, la fel de urgent, îndeplinite. Când te ocupi de lucrurile mărunte, atunci faci o schimbare adevărată. (p. 111)

Să-i acorzi destinaturului posibilitatea de a se bizui pe propriile sale puteri. (p. 115)

Trăieşti, priveşti şi într-un final înveţi. (p. 115)

Lucrurile simple pot fi uneoricel mai greu de obţinut. (p.181)

Un lider adevărat ar trebui să se înconjoare de oameni cu gândire independentă,  nu să încerce să le închidă gurile. (p. 342)

Virtutea împinsă până la extreme este la fel de periculoasă pe libertatea noastră precum orice viciu. (p. 345)

Când vine vorba de un moment prielnic, niciodată nu e prea târziu. (p. 347)

Viaţa îşi are felul ei de a-i învăţa pe toţi acele lecţii, fără ajutor din partea cuiva. (p. 367)

comments


O zi prea indepartata, Sidney Sheldon

Atunci când e ziua mea de naştere îmi doresc un singur cadou: cărţi. Anul ăsta mi-am dăruit o carte interesantă, savuroasă, din acelea care te revigorează după o zi încărcată. Lectura iti da impresia că trăieşti acţiunea împreună cu eroina. Este vorba de Tracey Whitney, o tînără de 26 ani, însărcinată, angajată a unei bănci din Philadelphia şi care are în faţă un viitor asigurat alături de un bogat tînăr pe nume Charles. Mersul lucrurilor frumoase ale lui Tracey i le schimbă  un telefon primit de la un inspector de poliţie din oraşul New Orleans, oraşul natal al eroinei, la o oră târzie care o anunţă că maica-sa s-a sinucis. 

Venita de urgenţă în oraşul de baştină Tracey descoperă că, de fapt, la baza sinuciderii mamei stă mafia locală în frunte cu Antonio Orsatti şi mâna sa dreaptă Joe Romano. Ea decide să-şi facă singură dreptate, dar totul se întoarce îmoptriva ei şi este închisă într-un penitenciar de maximă siguranţă pentru 15 ani.

Aici, Tracey trăieşte cele mai oribile evenimente (violurile între femei, legile penitenciarelor şi cel mai grav pierderea copilului). Învaţă importante lecţii de viaţă, dar şi cum se leagă o prietenie trainică. Intre pereţii celulei, între zgomotele şi ţipetele de disperare şi durere(cei care vor citi cartea vor afla amănunte de-a dreptul terifiante din viaţa de puşcărie a unei femei) a nou venitelor ea decide să evadeze si să se răzbune pe cei care i-au distrus viaţa. Dar, viaţa a fost de partea ei şi a hotărât să-i ofere “cadou” libertatea mult ravnită.

Avand în arsenalul ei frumuseţea divină şi talentul actoricesc, Tracey ajunge una din cele mai faimoase escrocheriţe. In una din faimoasele ei aventuri ea îl întâlneşte pe Jeff Stevens, un escroc şi el, care devine nu numai un rival pentru Tracey, dar şi viitoarea ei mare dragoste. 

In carte vom întâlni un alt erou, care o urmăreşte pe Tracey să o prindă asupra măcar a unui furt şi să o  închidă, dar nu îi reuşeşte. E un bărbat antipatic, un bărbat care-i ghiceşte mişcările, dar care, totuşi, e cu pas în urma ei. El este dovada vie ca Tracey Whitney este eroina care are mână liberă de la divinitate pentru a realiza acele furturi de la oameni îmbogăţiţi pe căi mai puţin oneste.

Daca vrei să evadezi din rutina şi să te relaxezi într-un mod util atunci cartea dată este cea mai potrivită.

comments


Arsă de vie, Suad

Dimineata. Aştept să se trezească piciul pentru primblarea matinală, dar tulburarea nu ma lasa să savurez aceste clipe de linişte (uneori ai chiar nevoie de asemenea clipe). Am recitit recent o carte-document, o carte-mărturie, o carte prea realistă şi prea plină de durere.

E vorba de Suad „Arsă de vie”. O carte care am achiziţionat-o în urma câştigării unui concurs de eseu acu câţiva anişori (organizatorii mi-au oferit drept premiu un vaucher care-l puteam utiliza numai la librăriile editurii Cartier).
De ce anume Suad „Arsă de vie”? Poate pentru că îmi plac cărţile cu caracter istoric, dar şi cele care au pecetea aceea personalizată a autorului, atunci când simţi pe pielea ta tot ceea ce trăieşte omul din spatele literelor aşternute pe o foaie albă, albă.
Să vorbesc despre această carte mi-a trebuit să am mult curaj, chiar pot să spun un pic de inconştienţă, fiindcă chiar şi acum subiecte de genul celui abordat în cartea de faţă sunt considerate tabu, fiindcă noi, persoanele, care nu am trecut prin ceea ce a trecut eroina putem la un moment dat să o judecăm.
Pentru mine, tot ceea ce ţine de Orient, Coran, musulmani reprezintă un adevărat mister. Ei au o altă lege, o altă abordare a vieţii, uneori mergând până la aceea că nu au evoluat din Evul Mediu (cel puţin la emanciparea femeii). Autoarea însăşi recunoaşte că este mult prea naivă şi nu a primit mai multă educaţie decât o capră(pag. 67). Femeile din Cisiordania, ţara de origine a lui Suad, sunt educate în spiritul sclaviei: Nu am conştiinţa de a fi o fiinţă umană, de a gândi, de a avea sentimente. Cunosc frica, setea, când e cald, suferinţa şi umilinţa de a fi legată ca un animal în grajd şi bătută până nu-mi mai simţeam spatele. Groaza de a fi sugrumată sau aruncată în fundul unei fîntâni. Am primit, docilă, atâtea lovituri. Chiar dacă tatăl meu nu mai aleargă aşa de repede, el găseşte întotdeauna o modalitate să ne prindă. Este uşor pentru el să mă dea cu capul de peretele băii pentru că am vărsat apă pe jos. Este simplu să mă lovească peste picioare cu bastonul când ceaiul vine prea târziu. Nu te poţi gândi la tine însuţi când trăieşti în felul acesta.(pag. 67)
Dacă pentru noi, femeile europene, o întâlnire întâmplătoare, o privire aruncată unui bărbat sau un schimb banal de replici nu semnifică nimic, atunci pentru acele femei/fete reprezintă totul, reprezintă faptul că tu ai o relaţie şi dacă nu eşti căsătorită atunci eşti catalogată ca sharmuta, adică tîrfă.
Suad la prima întâlnire cu tînărul de care se îndrăgostise, doar privindu-l şi auzind întâmplător discuţii în casă precum că familia tînărului a cerut-o de nevastă de la taică său (în Cisiordania, după cele povestite de autoare fetele erau vîndute cu aur greu familiilor viitorilor soţi. Dacă fata purta cât mai mult aur la nuntă, atunci era considerat că familia fetei a negociat la greu preţul ei şi că această fată e o marfă „bună” ) a schimbat doar câteva vorbe simple se simţea nemaipomenit de fericită: n-am fost niciodată atât de fericită. Să fiu cu el, atât de aproape, chiar numai câteva minute, e minunat! (pag.67) Prima mea întâlnire adevărată cu Faiez, în câmpul de grâu încolţit, îmi dă pentru prima oară în viaţă o idee despre ceea ce sunt. O femeie, nerăbdătoare să-l regăsească, care-l iubeşte şi este hotărâtă să devină soţia lui cu orice preţ (pag. 68).
Astfel, ea riscă şi are o relaţie sexuală cu acest Faiez şi îşi pune cruce propriei sale vieţi. Doar pentru faptul că a putut iubi, că a putut oferi iubire şi cu speranţa că poate fi iubită la rîndul ei Suad trăieşte coşmarul vieţii ei – este arsă de vie de propria familie. Să fie oare o nenorocire faptul că te-ai născut femeie? Pentru ea, cu siguranţă. Suad are 17 ani şi e îndrăgostită. În satul său, la fel ca-n multe altele, dragostea nu există decât după căsătorie; dacă nu respecţi această lege, atunci iubirea înseamnă moarte. Fiindcă îşi „dezonorează” familia, părinţii îl pun pe cumnatul ei s-o ucidă. În ochii tuturor, acest om este un erou, căci fapta lui se numeşte crimă în numele onoarei, când, de fapt, el nu e decât un asasin laş. Desfigurată în urma arsurilor şi salvată printr-un miracol, Suad se hotărăşte să vorbească… O carte- document care şochează şi care ne zguduie din temelii existenţa.

comments