Fă-ți timp…

Omul este o ființă pe cît de inteligentă pe atît de idioată uneori. Zic asta pentru că orice am face, orice am avea și oricît am avea, mereu ne mai lipsește ceva. Ceea ce ne lipsește cu adevărat de fapt fiind timpul.
În viziunea oamenilor timpul este cel care ar trebui să le pună pe toate la locul lor, să vindece rănile, să realizeze visele și să apropie oamenii fără ca ei să încerce să facă ceva. Dar el mai degrabă ne pune pe noi la locul nostru – în pămînt… Pentru că ”din pămînt ne naștem și tot acolo ne întoarcem”.

Suntem într-o continuă competiție contra cronometru. Ne grăbim tot timpul fără să ne dăm seama că grabindu-ne ne apropiem tot mai repede de final, ceea ce nu e nimic altceva decît moarte . În fiecare zi murim cîte un pic fără să ne dăm seama. Rutina ne înlănțuiește și nu mai avem timp să respirăm pur și simplu. E destul să deschizi ușa și să ieși în stradă ca să vezi oameni grăbiți, oameni robotizați, oameni care zîmbesc fără dorință, salută fără dorință, muncesc fără dorință…

Chiar de la naștere începe goana. Și goana aceasta ne este insuflată de părinți, care ard de nerăbdare să ne vadă mari. La început să prindem la picioare ca să putem cutreiera prin ogradă. Să descoperim lumea din jur. Dar și atunci suntem prea grabiți și atenționați să nu atingem unul sau o mie de lucruri. Pe la zece ani apare dorința de a crește mai repede și de a fi independenți. Facem planuri pentru ani în avans și trăim cu gîndul la realizarea lor. Cînd o dăm în bară mai pierdem ceva timp pîna ieșim din depresie, motivind că suntem derutați și că nu mai vrem nimic .    Ne grăbim să creștem , ne grăbim să mîncăm ( pe unde apucăm și ce apucăm) în schimbul unei mese in familie pe indelete, ne grăbim să dormim. Avem prea puțin timp pentru a ne întîlni cu rude sau prieteni, ne rezumăm la cîteva mesaje în retelele de socializare. Ne grăbim să iubim ( deseori pe cine nu merită), ne grăbim să ne despărțim ( cu mici excepții în care ar fi cazul să te desparți dar cineva mai asteaptă poate se corectează ceva) dar tot o pierdere de timp rămîne. Ne grăbim să judecăm fără să cunoaștem pînă la sfîrșit motivele unei decizii sau a unui comportament , fără să oferim o a doua șansă), ne grăbim să luăm hotărîri (motivind că ”cine nu riscă -nu bea șampanie) care în grabă fiind luate doar cîteva ajung sa fie reușite , restul rămînînd cu ghinion. Expresia cu măsuratul de șapte ori și tăiatul o dată cred că e spusa de cineva care a suferit prea multe eșecuri și a pierdut prea mult timp.

Ne grăbim să ajungem din punctul A în Punctul B la volanul unei mașini, căreia stă să-i cedeze motorul sau să i se spargă podeaua din cauza insistenței noastre pe pedala de accelerare. Nici măcar nu încercăm să ne gîndim că undeva ne așteaptă oameni care ne iubesc. Și dacă nu încetinești la timp, tot această grabă te omoară nu doar pe tine ci și pe cineva care încearcă să savureze micile bucurii ale vieții dar care din nefericire s-a întîlnit în trafic cu un om foarte grăbit. Ne grăbim să promitem lucruri pe care nu suntem siguri dacă le vom putea realiza ( doar pentru a bucura pe cineva pentru moment, fără să ne dăm seama cît de mare o să-i fie dezamăgirea la final). Ne grăbim să cedăm atunci cînd ar fi cazul să luptăm și de multe ori luptăm fără să realizăm că de fapt luptăm cu morile de vînt. Dar cît de mult încearcă să se prindă de ultimul fir de speranță , de viață , cei care  luptă cu boli incurabile. Pentru ei timpul are cel mai mare preț.
Avem atît de puține momente în care stăm să savurăm ciripitul păsărilor, răsăritul și apusul soarelui , hohotele copiilor care cresc și ei prea repede tot din cauza noastră, atît de puțin timp să ținem în brațe suflete dragi, fiind siguri că ei vor fi mereu lîngă noi, și uităm să le spunem cît de mult îi iubim. Uităm să recunoaștem cînd greșim, uităm să ne iubim pe noi. Iar timpul trece și intr-o zi rămînem doar cu regretele.

Regretăm că am ratat șansa de a fi fericiți. Regretăm că am pus pe primul plan reparația din casă și nu o vacanță cu familia. Regretăm întîrzierile la o întîlnire care putea să ne schimbe viața sau regretăm întîlnirea cu cineva care ne lasă cu sechele psihice pe viață. Regretăm că nu am fost destul de atenți la ceea ce ne-au spus cîndva părinții, considerindu-i pe atunci prea cicălitori. Regretăm că îmbătrînim, deși nu am făcut nimic ca să păstrăm sănătatea. Regretăm că suntem singuri deși tot noi i-am respins pe cei care erau gata să ne fie alături în orice clipă.

Timpul este ireversibil. Haideți să încercăm să ne împrietenim cu el.

Haideți să încercăm să nu ne mai grăbim atît. Să ne ascultăm inima. Să fim atenți la gîndurile și visele celor de lîngă noi. Haideți să ne facem timp să ascultăm cum crește iarba, să ne lăsăm alintați de razele soarelui și de picăturile ploilor de vară, să ne bucurăm de lucruri mărunte. Să ne facem timp pentru a ne oglindi în ochii frumoși și plini de dradoste și sinceritate a copiilor nostri.  Să încetăm să mai așteptăm lucruri mari, ca să nu riscăm să murim așteptînd. Pentru că e o prostie să aștepți moartea atunci cînd lumea e atăt de mare și are atitea lucruri frumoase care așteaptă să te încînte. Haideți să trăim intens fiecare clipă pentru că nimeni nu știe ce va fi mîine…

comments


Mamele

Cîteva zile în urmă am sărbătorit Ziua Internațională a Femeii , încadrînd aici ziua mamei, bunicii , fiicei ,soției , iubitei..) . Facebook-ul a fost inundat de imagini cu floricele și sclipici, de mesaje copiate din internet și pe alocuri de ceva din propria creație. Mamele au primit flori… personal, prin curier sau virtual…

Mă întreb ce a simțit acea mamă care nu a primit îmbrățișarea copiilor din cauza distanței de mii de km dintre ea și copii. Sunt sigură că în suflet avea durere și lacrimi dar în fața camerei de la monitor zîmbea, zîmbea resemnată, încercînd din răsputeri să pară fericită și de fiicare dată spunînd că e fericită că măcar copiii pot trăi într-o țară civilizată , fercită că copiii sunt bine și că își permit vacanțe ( pe care ea nu le-a avut niciodată), restaurante ( în care ea nici macar nu a pașit vreodată), să-și trimită copiii la diferite cluburi de dans sau arte ( regretînd ca ea nu a putut să își permită acest lucru). Dar oare cît de fericită este știind că îi va vedea o dată în an sau chiar mai rar, iar timpul îi este cel mai aprig dușman, împingînd-o fără milă în ghiarele batrîneții, neputinței și a morții. Cum se simte ea știind că cel mai probabil cînd va veni ceasul morții, copiii vor fi departe?

Oare asta și-a dorit cînd ne-a adus pe lume? Oare la asta a visat? Cel mai rău este că se întîmplă să aud de la unele persoane expresia: ” O iubesc pe mama, dar deja ea e trecutul, trebuie să ne gîndim la noi și la copii..”

Cum? Cum să rostești aceste cuvinte? Cum să gindești asa , cînd ea a muncit zi și noapte pentru tine și acum îți duce dorul…

Copil fiind , auzeam de multe ori expresia:” Am o fată, mila mea, cea care îmi va fi alături la batrînețe, care îmi va da o cană cu apă cînd nu voi fi în stare să mă ridic…”

Și unde sunt fiicile acum? Îngrijesc de alți bătrîni, străini? Și cumpără bilete de avion ca să ajungă să își petreacă mama pe ultimul drum ( asta în cazul în care
actele sunt în regulă și pot să părăsească țara, multe cazuri fiind în care nici pe ultimul drum nu au fost petrecute).

Oare cum îsi imagina o mamă viața cu copiii ei cînd vor fi mari? Că va fi casa plină de copii și nepoți la orice sărbătoare, dar casa e pustie pentru că copiii sunt plecați în diferite colțuri ale lumii, întîlnindu-se și ei din cînd în cînd.

Sînt mamă… Copiii mei sunt speranța mea, puterea de a merge mai departe, de a trece peste orice obstacol. Nu vreau să îmi imaginez ziua cînd copiii mei vor zice că eu reprezint trecutul, cel putin nu pînă mă voi stinge…

Abia acum cu trecerea anilor, fiind mamă , înțeleg ce simțea ea cînd o necăjeam, cînd mie mi se părea că ea nu mă înțelege( ea de fapt dorind să mă ocrotească).

Iar mama mea, mama mea rămîne marea mea durere, marele meu regret că e prea departe de mine și nu pot să-i spun că o iubesc decît în Skype, îmbrățișările rămînînd să fie savurate o dată în an, cînd copiii mei au vacanță și putem merge în vizită pentru vacanța de vară…

Te iubesc mama… Iartă-mă că nu sînt mila ta, că vin prea rar să te văd, că sînt mereu ocupată și am prea puțin timp pentru tine. Tu nu ești și nu vei fi niciodată trecutul… Ești prezent , pentru că te port în suflet , ÎNGERUL MEU cu chip de om …

comments


Cu ce-s de vina eu?

Sunt sigura ca majoritatea celor care au plecat din tara pentru un viitor mai bun si-au pus aceasta intrebare. Cu ce sunt eu de vina ca intr-o tara atit de mica , cu oameni atit de harnici se traieste de la o zi la alta, bietii oameni abia reusind sa obtina strictul necesar pentru a exista. Cu fiecare zi, cu fiecare an, atit oamenii cit si localitatile devin mai triste. Scolile mai goale, curtile mai goale, casele la care parintii nostri au muncit o viata intreaga visind ca va fi mereu plina de copii si nepoti se risipesc incet, incet uitate fiind parca de timp. Pentru ca sperind la o viata mai buna cu totii luam calea pribegiei, lasind in urma totul , iar cei ce nu au posibilitate sa plece, incearca sa existe cu salariul mizer care abia de le ajunge sa acopere facturile si sa cumpere strictul necesar sau si mai rau scot de prin casa lucruri si stau cu ele in strada poate, poate le cumpara cineva si o sa cistige un banut pentru piine. Si astfel , in loc de strazi curate si iluminate, cu parcele de flori care sa-ti bucure ochii, peste tot vezi noroi, oameni cu chipuri triste si resemnate, si trotuare pline de lucruri vechi scoase la vinzare.
Se fac sondaje care ne atentioneaza ca natalitatea in tara a scazut dramatic. Eu pot spune cu siguranta ca in satul meu de bastina, cind am mers in clasa 1 erau de 5 ori mai multi elevi decit anul acesta cind in clasa 1 a mers copilul meu.
Dar cum? Cum sa te incumeti sa nasti un copil intr-o tara in care autoritatilor nu le pasa decit de puful in care cresc copii lor, sa fie cit mai alb si mai moale, cind ei nu fac altceva decit sa stoarca incet, incet viata din oameni ridicind mereu pragul de pensionare atunci cind mortalitarea si asa e foarte inalta si la o virsta foarte timpurie.
Cum sa te incumeti sa nasti un copil cind indemnizatia lunara nu-ti ajunge nici macar pentru o cutie de scutece?
De ce copii mei trebuie sa traiasca drama despartirii de mama lor? Oare chiar nu merita si ei sa simta caldura si dragostea de mama? Cum e posibil ca tatal sa acopere golul? Cum poate fi el si mama si tata? Astfel numeroase familii se distrug din cauza distantei.
Cu ce sunt eu si copii mei de vina ca in scolile si gradinitile din tara se aduc produse  alimentare alterate. De ce nimeni nu e pedepsit pentru asta?
De ce ambulantele in loc sa salveze vieti sunt folosite pe post de masini de carat materiale de constructie? Cum sa ai incredere intr-un medic , cind mita este in capul mesei? Ce fel de medic esti daca ai cumparat diploma? Nu vreau sa jignesc pe nimeni. Avem medici foarte buni dar si forte multi din cei care nici idee nu au ce s-a studiat la ore.
Azi, pornind iar de pe aeroportul Chisinau, plec din nou departe de puii mei, de copii pe care mi i-am dorit dintotdeauna si pentru care as face orice.
Aseara am stins luminile sa mergem la culcare, dar nici unul nu indraznea sa inchida ochii pentru ca stiau ca dimineata nu ne vom mai trezi impreuna, ca voi pleca inainte sa se trezeasca, voi pleca din nou. Si desi le explic de fiecare data ca plec pentru un viitor mai bun, inima de copil plinge si nici un ban nu acopera golul.
Si oricit de dureros ar fi, sunt gata sa plec definitiv din tara noastra mica, cindva cea mai frumoasa pentru mine. Pentru ca nu vreau ca copii mei sa imbatrineasca prea devreme asa cum se intimpla cu parintii mei, cu mine…
Cu ce sunt eu de vina ca avem un presedinte timpit si iresponsabil? Un presedinte ales prin frauda. De ce a trebuit sa stau la coada ore intregi ca sa mi se spuna la sfirsit ca nu mai sunt buletine de vot? Unde s-a pierdut buletinul meu de vot? Ah da, in Transnistria…
De ce ne-am ales cu un presedinte care in loc sa gaseasca miliardul furat, a mai pus pe umerii nostri inca sase miliarde. Un presedinte care se intinde ca un pres in fata celor care ne-au ingenunchiat si schingiuit buneii si strabuneii obligindu-i sa renunte la limba, la traditii, la credinta.
Avem un presedinte care e gata sa ne vinda mai ieftin decit l-a vindut Iuda pe Isus…
De ce trebuie sa induram atit? Cu ce suntem de vina ca ne-am nascut in Moldova?

 

comments