Oamenii care ne schimbă

Trecem zilnic pe lânga zeci/sute de oameni, fără a ne da seama că trecem pe lânga tot atâtea Lumi diferite – în care se iubește, în care se plânge, în care se capitulează sau se câștigă lupte, în care se trăiește o clipă cât un Infinit sau o viață cât o clipă. Pe unii nici nu îi observi, pe unii îi prinzi doar în “coada ochiului”, iar pe alții îi păstrezi atât de viu în memorie de parcă i-ai întâlnit ieri.
Dificil de înțeles criteriul după care creierul alege să îi memorizeze pe unii și să îi treacă cu “vederea” pe alții,  cert este faptul că fiecare din ei contribuie la a ne schimba.
Fiecare vine cu o “lecție” dură sau una frumoasă, una facută la timp potrivit sau una de prisos, iar în memorie rămân, fară să vrei, mai mult oamenii care au fost nemiloși.

Am fost nevoită să sufar de pe urma multor astfel de lecții,  până să înțeleg că duritatea lor se accentuiază dacă revii permanent la gustul lor amar. Din fiecare lecție e necesar să scoți doar concluzia și, să uiți.
Uneori “lecția” trebuie uitată cu tot cu “profesor”, iar pentru asta e nevoie să desfaci pumnul cu care ții oamenii. Eu l-am desfacut. Pe unii din ei mi i-a luat timpul atât de repede, încât nu am reușit sa mai fac ceva. După alții am alergat îndelung și insistent să îi prind, să îi readuc…, și doar câțiva au rămas pentru că au vrut să rămână.

Eliberați strânsorile.

Scoateți pe ușă în șuturi pe cei care vă fac să plângeți altfel decât de fericire.
Alungați posesorii de priviri invidioase și limbi care vorbesc mai multe decât vreți să auziți.
Fugiți de cei care vă coboară în loc să vă înnalțe.
Încetați să sunați sau să scrieți celor care nu fac asta pentru voi.
Investiți timpul în cei care merită.
Faceți din cincizeci – cinci, lângă care sufletul să știe confortul.
Spuneți ceea ce va macină gândurile, fără să vă pese de urmări. Doar voi contați. Voi sunteți ceea ce simțiți, gândiți, trăiți, faceți, aveți în inimi și în brațe.
Păstrați brațele pentru cei care se bucură de ele.
Alungați din amintire clipele în care ați plâns sau cele în care v-ați găsit aruncați de pe locul meritat. Alungați sentimentul că viața a luat-o în altă direcție decât cea destinată.
Lasați trecutul în trecut, cu tot ce ați facut incorect, frumos sau inutil – e trecut.

Iertați fără răzbunare.

Faceți curat în gânduri, în sentimente și amintiri.
Apreciați timpul și umpleți-l cu tot ce vă face fericiți.
Reduceți viteza și aplificați volumul.
Trăiți de parcă nu v-ar vedea nimeni, de parcă anume pentru această zi v-ați născut.
Găsiți timp pentru sport, plimbări, cărți, muzică, desen, pentru a privi stelele și pentru a vă pune dorințe.
Puneți-vă pentru mâine scopuri mici, realizați-le, bucurați-vă și pentru ziua următoare faceți-le un pic mai mari.
Nu asteptați o zi specială în care să fiți speciali.
Deschideți șampania acum.
Mâncați gustos, porții mici, în tacâmuri frumoase.
Iubiți-vă kilogramele în plus sau cele în minus și lucrați asupra lor cu dragoste.
Ajustați draperiile sau jaluzelele astfel încât să intre în case cât mai mult soare și stați cât mai puțin în ele.
Ieșiți din internet, calculatoare, telefoane și…, trăiți.
Dansați în ploie, în vânt sau în sine.
Nu va fie frică să fiți diferiți.
Aduceți în zi măcar un zâmbet pe o față.
Strângeți în brațe strâns, cu dragoste, cu sinceritate.
Dăruiți flori, cadouri și zâmbete fără motiv.
Iubiți așa, ca să știe toată lumea, cineva anume sau să știți numai voi.
Apreciați si încurajați.
Spuneți cu reținere și delicat ceea ce vă displace.
Lasați urme pe unde treceți și fiți voi cei care schimbă totul în Mai Frumos!

comments


Draga femeie

Tu mirosi mai des a clor decit a parfum. Ai parul in 3 nuante, pe orizontala, pentru ca ti-l vopsesti acasa, singura, si pe unde ajungi pe unde nu, merge si asa, ca doar nu te pornesti pe nici un podium. In oglinda te uiti nu ca sa iti indrepti machiajul, ci sa te asiguri ca nu sperii pe nimeni daca iesi in strada. Ocolesti zimbind hainele de sarbatoare pe care ti le-ai cumparat acum 5 ani si iti zici ca inca nu le-au venit timpul, da barbatul lasa sa te vada si in halat, ca nu-i prima data. Iti mai aduci un pui de floare din mahala si iti faci planuri mari cum o sa infloreasca floarea asta mai frumos ca cea de anul trecut, pe care au mincat-o paduchii cit tu ai terminat prasitul. Ai fata arsa de soare si miinile crapate de munca si frig. Ai spatele girbovit de la tirit copii, de la dus genti cu mincare, in deal la “trasa“, pentru studenti si muncitori de la zarabotca.

Te-ai ales cu gastrita de la dietele, care poate poate te-or scapa de cele 5, 10 kilograme in plus, care iti strica frumusetea. Ti-ai facut obisnuinta din strecuratul leilor, fara de stirea sotului, vreunui copil, sa isi cumpere un ceai cind i-a fi prea frig sau o placinta cind i-a fi foame, cu toate ca tu nu ti-ai cumparat niciodata un covrig pe drumurile lungi, ca tu te-ai putut trece si fara. Tu le-ai fost mereu frizer, bucatar, servitoare, profesor, psiholog, doctor si mai ales dusman, cind le-ai amintit regulile familiei de oameni acatarea si, parca nu-ti vine bine ca acum ai mai putina treaba acasa. Ai innalbit de grija si de dor si ai asteptat cu rabdare sa vina timpul cela cind “o sa te inteleaga”.

Ah, cita dreptate ai avut. Ah, cit de dureroasa vad acum scena cu fata care imi spunea “oleaca de tonalca si sa vezi cum mama crede ca is serios bolnava”.

Tu esti atit de frumoasa…, chiar daca iti faci frezura ca din topor la frizerul satului, chiar daca desenele de pe hainele tale s-au decolorat de la atita spalare, chiar daca vorbesti cu lucrurile pe care ti le-au daruit copiii si le saruti pozele ca pe niste icoane, chiar daca iti tratezi bolile dupa metodele Malișevei si comentezi filme incit e imposibil sa le privim impreuna…, tu esti frumoasa pentru ca ESTI.

Tu esti frumoasa pentru ca dupa orele de serviciu, ai reusit sa cresti trei copii fara pampersi si mincare la borcanase, fara masina de spalat si plita de gaz. Esti frumoasa pentru ca ai ridicat casa si i-ai netezit peretii cu minutele tale tinere… Pentru ca ai lucrat hectare si ai avut grija de o gospodarie mare, toate pentru ca sa aiba copiii mai mult decit ai avut tu.

Tu esti atit de frumoasa cind stingherit primesti un buchetel de flori, de parca nu l-ai merita. Cind intinzi, de unde ai de unde n-ai, mese bogate si ii primesti pe toti zimbind trist, pentru ca nu-s chiar toti la masa. Cind le vorbesti nepotilor in limba lor, desi nu cunosti mai mult de 10 cuvinte din ea. Cind te prefaci ca nu te-a atins vocea ridicata a copilului care “stie mai bine”. Cind povestesti despre citi pui ti-a scos azi incubatorul. Cind promiti ca n-o sa mai faci reparatii. Cind ne intrebi daca am cumparat bilete acasa…

Tu ramii frumoasa, pentru ca si in somn iti invelesti copiii, chiar daca copiii tai au demult copii.

comments


Trecuti de mici prin filtre

De ani buni vad in jur tot felul de nationalitati, dar ramin sa cred ca popor mai trist, mai suparat si mai nefericit decit moldovenii nu gaseti. Nu stiu daca exista natiune sau om in particular care sa nu aiba probleme, dar parca nu toti se cicleaza pe ele asa cum o facem noi. Imi amintesc diminetile din troleu cind, aveam senzatia ca merg impreuna cu restul pasagerilor la o inmormintare si asta, indiferent de ziua saptaminii. Am incercat deseori sa raspund cu zimbet privirilor de “sus” care imi examinau pina si ciorapii incaltati, dar m-am simtit tot de atitea ori ca proaspat iesita dintr-o casa de nebuni. Ei cum asa, sa zimbesti fara treaba oamenilor? Esti obligat sa fii ca toata lumea, gata gata sa incepi a plinge si a le face viata si mai trista celor din jur. As putea sa ii inteleg si nu vreau. Dar sa luam totul de la capat.

Asa se face ca ne-am trezit pusi in “rama” inca de mici, cind am invatat mai bine ce NU trebuie sa facem decit ce e UTIL si INDISPENSABIL sa stim. Parintii nostri au fost preocupati mai mult cu ce sa ne hraneasca si sa ne imbrace (ultima fiind o problema serioasa pe atunci), decit cum sa ne explice care reguli ale societatii trebuie sa nu le luam in serios. Erau convinsi ca scoala ne educa mai bine decit o pot face ei si, ne-au lasat pe “miini bune” sa ne faca “oameni”. Ei intre timp au avut grija sa mai ridice un saraies linga casa neterminata, sa nu ne prea arate iubirea sau sa ne prea laude pentru reusite (pentru ca, copilul “isi ia nasul la purtare” daca ii arati asta), sa ne certe pentru ca nu suntem la fel de buni ca si un x coleg de clasa, si sa ne faca inca o mie de reguli cu ce NU se poate.

La scoala am mers cu o seriozitate mai grava decit la biserica: care tremurind, care fisticit ca a uitat citeva rinduri din tema invatata ca papagalul, care cu rugaciuni sigure de ajutor ceresc ca n-o sa fie intrebat. (Cunosc un cabinet la usa caruia fiecare isi facea cruce – pe bune, sunt si eu printre smeritul popor. Pe linga ca invatam tema intr-o romana cu o multime de neologisme pentru noi, profesorul avea reputatia omului care te zdrobeste dintr-o singura privire asa ca, un “Doamne ajuta” si citeva cruci la usa cu pricina erau indispensabile).
La unele usi se facea cea mai mare bataie de joc…, de profesori. De pe asa usi nu am iesit decit cu voie buna si zero lectii insusite, indiferent cit de mult ai fi vrut sa stii materia data.
In unele cabinete am admirat la fiecare ora “Hora prostilor” – metoda de a scoate elevii care nu au invatat tema in fata clasei si de a-i tine acolo pina la sfirsitul orei, in picioare. In altele am prins muste.

Din pacate, multi profesori ne-au predat asa cum li s-a predat si lor sau au considerat ca pentru remunerarea mizera nu ar trebui sa le pese de ce fel de elevi ies din “miinile” lor.
Ma intreb cum ar fi fost scoala daca fiecare profesor ar fi predat asa incit sa iti doresti toate 6 lectii din zi cu acelas profesor. Asa incit pina si elevul cu cele mai slabe reusite la invatatura sa fie primul in banca si sa astepte cu nerabdare sa inceapa ora. Nu stiu cit de corect gramatical scriu unii din ei acum in romana, dar stiu ca au memorizat pentru totdeauna marile lucrari literare romanesti, pot purta un mic dialog in franceza sau recunoaste autorii marelor simfonii.

Scoala ne-a invatat, totusi, sa nu vorbim neintrebati, sa nu intoarcem cuvintul, sa respectam maturii, sa oferim locul, sa asteptam rindul, sa…, sa…, sa. Nu tin minte nici o lectie in care sa ni se vorbeasca despre “De tine depinde viata ta. De felul in care gindesti si simti depinde fericirea ta. De perseverenta si efortul tau poate depinde o natiune.” Nici o singura astfel de lectie… in 16 ani de lectii.
In schimb ni s-a amintit mereu ca traim intr-o tara in care ce simti, stii sau vrei nu-l intereseaza pe nimeni. Tu trebuie sa taci si sa inghiti, pentru ca, revin, trebuie sa ii respecti pe cei mari, si mari acolo is toti.

Profesorilor si decanilor care au incercat sa cultive in stundenti un pic de libertate de gindire, li s-a dat peste miina (sau peste cap) si au fost trimisi la loc, in rindul celor TOTUNA.

Tin minte viu un dialog cu cineva din paza universitatii. Incercam sa imi apar dreptatea la care dinsul mi-a racnit – “Tu sa taci. N-ai voie sa vorbesti, pentru ca vorbesti cu cineva care are deja doua universitati terminate. Da tu cine esti, o studenta?”. Am facut ochi mari si am inchis gura, pentru ca de, a fi doar o studenta insemna sa nu am dreptul sa apar ceea ce cred ca e corect, sa gindesc macar ca e corect sau sa gindesc in genere. Cel mai trist e ca mai toti se cred asa Sefi de Paza importanti, pentru care restul is nimicuri, iar ei Centru de Univers.

Si dupa ce te-ai vazut cu o diploma sau doua in miina, ai inteles ca neavind nici o ruda care sa iti scrie “CV moldovenesc”, ai doua obtiuni: ori inghiti toate sefimea (care nu scapa nici un prilej sa iti aminteasca importanta ei) pentru citiva lei, ori te pornesti in lumea mare la constructii sau la a fi rob benevol in familii cu mai multi bani decit tine.

Nu-i de mirare ca fețele din trolee devin tot mai triste si privirile tot mai taioase. Nu-i de mirare ca, scapati din puscaria imposibilului, moldovenii devin mai impopotati, dar la fel de suparati pe toata lumea. Nu-i de mirare ca rabdam loviturile, pentru ca am fost invatati sa mai intoarcem un obraz. Nu-i de mirare ca ne-am trecut prin atitea filtre, incit am ajuns sa nu ne mai semanam. Cred ca avem deja scris in codul genetic felul asta de a-i lasa pe altii inainte si de a ne plinge de mila ca de prea mult timp asteptam rindul la fericire si la un altfel de miine.

“Daca nu lupti pentru ceea ce vrei, meriti ceea ce ai” spunea John C. Maxwell, doar ca lupta trebuie inceputa cu sine insuti, continuata in familie, scoala, liceu, universitate dar…, pare a fi mult mai usor sa fii rau CA si CU toata lumea.

comments


Prea obositi sa fim altfel II

In memoria Liliei.

Te-ai intrebat unde e sensul si te-ai grabit sa numeri cite iti lipsesc. Ai calculat repede ca pentru a le avea pe toate iti trebuiesc 7 vieti…, 7 sau poate 8 si toate traite la fel de alert. Realizarea imposibilitatii ti-a schitat pe fata un zimbet trist, consolat – nu vei fi niciodata fericit, pentru ca fericirea vine din lucruri, relatii, reusite, iar lucrurile sunt mereu insuficiente, relatiile mereu cu un sfirsit, reusitele mereu prea mici pentru cit iti doresti.

Ti-ai imaginat citeva lumi in care ai fi putut fi daca…, dar te-ai descoperit sac de box, catir, peste pe uscat in propria-ti lume. Te-ai imbracat in negru, pentru ca a fi vitima e mai usor si, te-ai complacut in rolul mingii mereu alergata, indiferenta daca tinteste vreo poarta.

Ti-ai zis ca nu totul depinde de tine, dar de ani buni tii desteptatorul la aceeas ora. Te-ai avintat somnoros innainte de citeva ori, dar ti-a oprit capul un perete pe care ti-a fost lene sa il sari.

Ai dat din miina a lehamite la “timpul si momentul potrivit” si ti-ai zis pe jumatate increzator “or sa mai fie”… Te-ai urit pentru ca nu ai putut si ai crezut ca e normal sa nu vrei.

Ai adunat in jurul tau pe cei care te imbratiseaza doar cind le-ai facut o favoare, si care isi amintesc de tine doar cind mai au nevoie de una. Le-ai permis tuturor sa vina cit de aproape vor si i-ai deposedat de loc pe cei citiva care te-au iubit orbeste si de la distanta.

Ai stiut mereu ca “e si miine o zi” si ai lasat totul sa se intimple miine.

Azi te-ai aruncat mai comod in fotoliu, ai luat telecomanda si ti-ai ales un canal care sa fie destul de zgomotos ca sa-ti alunge gindurile. Azi ti-ai dat seama ca ziua asta se repeta atit de des si de fiecare data obositor de altfel cum iti doresti. Azi ai mai inteles o data ca nu esti si nu poti fi fericit si…, ai selectat canalul cu umor…

                     *   *  *

Lilia s-a trezit dupa o noapte, practic nedormita, in lacrimi de fericire – Dumnezeu i-a mai daruit o zi. A multumit Domnului, Ingerilor, icoanelor vechi pe care le priveste de mai bine de 20 de ani si si-a oprit respiratia pentru a auzi pasii mamei… Ar fi alergat sa ii deschida usa, sa ii duca in pat micul dejun, sa o imbratiseze strins si sa ii spuna ca azi s-a intimplat o minune, “m-am ridicat si am mers, am dansat, am sarit, m-am rotit pina am cazut in genunchi de fericire si am plins intr-o ruga de preamarire”… Ar fi alergat in curte sa le multumeasca vecinilor care au intrat sa o vada in toti acesti ani, ar fi alergat pe cimpuri mai repede si ma usor decit si-a imaginat aproape toata viata ei. Ar fi facut atitea lucruri firesti pentru tine, lucruri pe care nu le observi si pe care ea doar le poate imagina…

Desteptatorul de pe geam nu e pus nicioadata sa o trezeasca. Nu se grabeste nicaieri, pentru ca nu are incotro pleca. Nu o asteapta nimeni, pentru ca ea ii asteapta pe toti. Nu are nevoie de 7 vieti pentru a le avea pe toate – are nevoie doar de a ei, asa cum e, cu fericirea ei neinteleasa de tine. Tu ai tiri de git prin instante pe cei care te-au calcat pe un picior…, ea i-a iertat si pe cei care au facut-o pentru toata viata invalida. Stie ca miine poate sa nu fie, de asta spune azi ca iubeste, zimbeaste si ii incurajeaza pe cei pe care reuseste sa ii vada.

Si, cind obosit si plictisit de nonsensul din fiecare zi te arunci cit mai comod in fotoliu, vocea ei se aude in receptor:
– Sun sa te felicit, astazi a fost o zi minunata… Ea nu ii uita nici pe cei care nu-si mai amintesc de ea.

PS. Scriam acest text ceva timp in urma, cind Lilia mai traia… Am vazut-o ultima data acum 3 ani…, mai trista si mai fara de puteri ca niciodata. Ne-a lasat sa o imbratisam si a incercat, fara succes, sa isi ascunda lacrimile… Nu erau lacrimi de fericire ca ma revede, plingea pentru ca imi vedea fericirea de a tine in brate un copil, fericire pe care si-ar fi dorit-o a ei.

comments


Copiii vor iubire

O mama isi tine la brat copilul de vreo 20 de ani si se indrapta cu el spre tobogan. Ii sterge gura cu o batista, ii indeasa caciula pe frunte, ii zimbeste si il lasa sa urce in constructia pentru copii de 5-7 ani. Are pe chip o durere resemnata… Ma priveste de parca isi cere scuze pentru copilul dement… Ii intorc un zimbet care imi iese trist… El sare necontenit, pare a fi cel mai fericit din tot parculetul, ii striga intr-un limbaj neinteles ceva si aleagra… Pina sa il ajunga mama, el si-a umplut gura si ochii cu nisip. Tipa, se agita, o loveste la incercarile ei de a-l ajuta. Ea primeste loviturile ca pe o pedeapsa meritata, fara sa ridice vocea macar.

Privesc scena cu alte mame, care bareaza aflarea copiilor lor de portiunea cu nisip. As vrea sa o pot ajuta, dar nu am nici cea mai mica idee cu ce. Mamele o privesc dezaprobator si, simt ca i-ar striga ceva daca ar avea mai mult curaj. Ea nici macar nu isi intoarce privire. Cu o dragoste imposibila reuseste sa il prinda in brate si sa ii repete necontenit “e bine, e bine, mama e aici”…

Dupa plecarea lor inca mult timp i s-au adus critici: “e un pericol”, “de ce sa nu isi tina nebunul acasa?”, “de ce nu e internat acolo unde ii e locul?”. Nu stiu cite dintre ele si-ar fi internat copilul in ospiciu sau cite l-ar fi incuiat in casa pentru tot restul vietii, dar inteleg ca pentru aceasta mama copilul ei e la fel de copil… Inteleg ca dinsa si-a ajustat Universul dupa cerintele lui… Inteleg ca ea are de oferit mai mult decit putinele minute de dupa serviciu impartite, cu furie, printre telefon si amestecat in cratita… Inteleg ca ea apreciaza altfel o zi (daca aceasta exista) in care copilul ii pare mai sanatos… Inteleg ca rugaciunile ei sunt mai fierbinti si dorintele legate doar de el.

In aceeasi zi, poate in acelas moment, undeva in lume cineva isi lasa copilul nounascut in maternitate iar altcineva il arunca, viu inca, in cel mai apropiat tomberon… In aceeasi zi un copil e dus de urgenta la spital in urma bataii unui tata beat, iar un altul isi pierde viata intr-un incendiu impreuna cu mama alcoolica. In aceeasi zi un copil asteapta ore in sir, pe bancheta din spate a masinii, ca sa isi revina parintii din “fericirea drogurilor”, iar o fetita de 5 ani este violata de tatal vitreg…

Doamne, de ce nu le daruiesti tuturor parintilor dragostea femeii cu copil dement?

comments


Ciudat, dar al meu

A fi numit “moldovan” e ca si cum ai primi o insulta, una care poate veni chiar de la cineva nascut intr-un hotar cu tine. Ne insulta rusii, pentru ca le muncim muncile “nedemne de ei”, ne insulta romanii, pentru ca nu stiu cum avem, dupa parerea lor, un grad de inferioritate, ne insulta italienii si turcii ca le prestam servicii nu dintre cele despre care se vorbeste cu zimbet pe fata. Se pare ca, nu ne insulta doar cei care nu ne cunosc.   Moldovenii au cu ce sa te surprinda: au case mari in care intra doar sa stearga praful; au gospodarii frumoase pe care le pazesc vecinii cit stapinii dorm prin vagonete sau in incaperi care miros a vopsea; au garduri nalte pe care le ridica in scurtele vizite acasa; au pamint in hectare, care le consuma mai multi bani decit venitul adunat de pe ele; au gust la a-si pune o haina si a iesi in strada ca pe cel mai de lux podium de moda; au intotdeauna cele mai noi modele de telefoane ( vorba bancului – cu care isi lumineaza wc-ul din coltul gradinii); au masini scumpe, chiar daca au nevoie de citeva vieti ca sa le procure din salariul oferit de stat; au nunti si cumatrii pompoase, chiar daca intorc datoriile de la ele ani la rind; au apartamente pe care le dau in chirie si mai pun cinci preturi ca sa inchirieze ei in alta tara; au o limba de stat de care nu prea is siguri; au citeva posturi de televiziune in care cred orbeste (indiferent ale cui sunt); au intotdeauna ceva mai bun de facut decit sa iasa la un protest; au indrazneala de a vinde un vot pe 100 lei (MDL) si a crede ca atit valoreaza un viitor.

Moldovenii cred sincer ca sunt priviti prin lupa la fiecare pas, de asta sunt in vesnica competitie de a demonstra restora ca sunt mai bogati, mai intrebati, mai stimati, etc. Ei nu schimba acoperisul casei pentru ca acesta curge, ci pentru ca vecinul a indraznit sa iasa in evidenta cu altfel de acoperis. Ei fac economii luni de zile ca la sarbatori sa faca exces de mincaruri, pentru a demonstra ca au de unde. Ei au cararuse cu țolișoare asternute peste covoare scumpe, telecomenzi invelite in pelicula, seturi de vesela pentru sarbatori, prosoape pentru oaspeti si usa larg deschisa pentru cine vrea sa intre si sa moara de invidie. Saraci si fuduli. Nu atit de saraci insa, incit sa nu isi permita reparatii anuale (ale caselor desigur), telefoane de ultima generatie, cintareti la nunti ( cu cit mai scumpi cu atit mai bine), cumatrii si zile de nasteri trasnat, haine pe care sa se citeasca brandul de la 100 metri departare, lux pentru copiii care stiu cluburile de noapte mai bine decit aulele universitatilor si cu atit mai mult pentru a le procura o amarita de diploma.

Moldovenii sunt un popor unic. Imuni la saracie, imuni la greutati, imuni la rupturile de familie, imuni la inceputurile de la zero, imuni la taraboiul pe care il face conducerea de ani multi, imuni la plecarile in masa din tara, imuni la un sistem de invatamint obosit si imbatrinit, imuni la un sistem judiciar corupt, imuni la mentalitatea “ce nu sta bine in drum, sta bine la mine in ograda si tot ce nu se poate tirii in orgada trebuie dat foc sau rupt in bucatele”, imuni la a fi tratati ca cineva de miina a doua, indiferent de unde mergi si care iti sunt drepturile, imuni la “scanerele de detectare a grosimii portofelului” in cazul in care pretinzi la un tratament normal, imuni la bonusurile de hepatita pe care ti le dau “la pachet” surorile medicale ( prea ocupate de probleme mondiale ca sa aiba grija de sterilizarea corecta a instrumentelor), imuni la frica de a te arata la maternitate sau de a deveni parinte de copil invalid dupa nastere, imuni la calatoriile in microbuz spre Chisinau cu copilul decedat in burta – pentru ca “Decesul fătului nu este o urgență medicală”…, imuni la realitatea ca nu o sa vina de nicaieri (si poate niciodata) schimbarile.

Moldovenii ramin moldoveni indiferent unde ar fi, iar felul de a trai pentru ochiul (taaare exigent) al lumii nu il taie din radacini nici tara care ii gazduieste si nici greutatile (multe) prin care trec. In parcari sau trafic ii recunosti dupa masinile luxoase, cu drapelut la oglinda asa, mai mult pentru a-i recunoaste ceilalti moldoveni, decit sa adie a patriotism. In magazine ii recunosti dupa baia de parfum scump, dupa tocurile 15 cm + sau tinuta demna de Covorul Rosu. Moldovenii se conecteaza imediat la limba tarii in care au intrat (cel putin in conversatiile cu alti moldoveni) si se fac a uita in 3 zile limba care au vorbit-o totdeauna. Moldovenii fac donatii pe site-uri de caritate si isi scriu numele cu majuscule. Moldovenii arata pe FaceBook ca au intrat intr-un restaurant sau cafenea de parca ar fi calcat pe Luna sau pe Marte. Totul pentru ochiul lumii, doar ca rar dai peste un ochi interesat.

Desigur am facut o generalizare. Desigur nu s-au terminat profesorii care schimba destine, medicii care salveaza vieti, pompierii care mor in incendii incercind sa isi faca cinstit meseria, vecinii care se bucura cu sinceritate de succesul tau, oamenii frumosi la suflet, care au grija de cei in nevoie si, nici tinerii (plecati) care organizeaza intilniri cu scopuri caritabile, care in putinul timp liber ies in strada si isi striga revolta ( chiar daca pina acasa nu se aude), pe care ii unesc horele spre mirarea trecatorilor straini, care scot din buzunare sume nu mici si fac drumuri nu scurte pentru a-si lasa votul, care sunt fericiti ca aud grai natal si mai ti-ar sari in brate de fericire, care isi string pumnii si scrisnesc din dinti la fiecare nedreptate care se intimpla acolo.

comments


Prea obositi sa fim altfel

Intr-o lume in care totul e posibil, noi ne-am ascuns subt carapace si-am inceput a ne diagnostica starile psihice anormale pe internet. Suntem aici si parca nu am fi. Suntem acum si parca am disparut de vreo 15 ani, cind mai puteam visa, cind mai credeam ca de pumnii nostri depinde cursul istoriei. Ce teatral isi joaca destinul comedia trista. Am intrat in scena infofoliti in lauri si in straie de sarbatoare, dar ne-am trezit zburati subt ea, pentru ca nu acela ne era rolul. Ne-am ridicat buimatici, ne-am cautat cu miina tremurinda laurii prin colb si ne-am repezit din nou pe scena (pentru ca de, eram de neinlocuit), dar ne-am vazut aruncati cu o nervozitate crescuta innainte sa mai deschidem gura. Hm, rolul trebuia jucat in genunchi, cu cap plecat si miini intinse, undeva din culise.

Intii ne-am obisnuit a fi nascuti cu miinile legate, apoi usor am intins si picioarele pentru catuse. Intii am invatat a inghiti cuvinte, apoi a inghiti tot. Am inceput a deveni orfani, intii de vise, apoi de tara. Intii am plins pentru imprumuturile parintilor, apoi am inteles ca avem pregatita o viata doar pe imprumut.
Din alte imprumuturi ne-am adunat o avere si am bagat-o intr-un geamantan cu doua haine, trei acte si un vrav de ura, pentru ca…, cum sa nu cresti linga mama, cum sa-si creasca imaginar nepotii?

Ce trist sentiment sa fii necesar oricui, numai nu tarii singele careia il porti in vene…
Si parca asta e putin. Ne scalda permanent cite o galeata de apa rece, care ne aminteste “Ты – никто, и звать тебя Никак” (Tu- esti nimeni si te numesti Nicicum). I-ai trimis la dracu de nenumarate ori, dar continui sa deschizi intii noutatile de acasa, sa te infurii, sa ti se faca greata, sa vrei sa dai cu pumnul, sa te calmezi, sa iti iai drapelul la subbrat si sa iesi la un mini-meating de protest impotriva lor. De parca ei citesc noutatile despre (inca)moldovenii care “n-au” ce face si stau flaminzi in frig, in cozi, prin Lume. De parca ei au nevoie de tineri care nu pot sta in capastru. De parca i-ar durerea durerea lor.

Intre lovituri peste miini si zbateri inutile, anii au devenit prea scurti si prea multi. Lucrurile care mai aduc placere au fost eclipsate de cele obligatorii. Oamenii de care iti pasa s-au redus la citiva si nu mai esti sigur daca ii mai pasa cuiva de tine. Copiii ii creste internetul, pentru ca afara e prea frig sau prea cald ca sa ii mai creasca iarba. Rudele se trec, tu te miri si continui sa iti duci razboiul virtual la un alt nivel. O fi rezultatul dezamagirilor prea multe sau am invatat prea bine lectia de a sta cuminte cu botul pe labe?

Poate prea cuminti.

Am vrea schimbari mari, dar nu ne putem aduna nici pentru cele mici.
Am vrea sa scapam de rutina, dar ne incepem ziua exact cum ne-am inceput-o ieri. Ne-am ascuns in spatele monitoarelor si ne rulam viata pe nimicuri. Ne intereseaza ce pot sau ce vad altii mai mult decit ce pot sau ce vad cei de linga noi. Am intrat in centrifuga timpului cu pagini peste pagini, texte peste texte, poze, creme, pastile, masti, diete, frizerii, genti, pantofi, liste de “Cele mai bune”, chat, noutati, ” inca citeva nivele”, “inca un episod”, “iar atac terorist?”, “de miine…, de miine sau poate de poimine”…
Si in rotatia asta nebuna a zilelor am uitat sa mai si fim fericiti. O fi din cauza cazaturilor in genunchi prea dese sau poate pentru ca ne-au crescut buturugi acolo unde trebuiau sa ne creasca aripile?

…si daca de pumnii tai nu mai depinde cursul istoriei, de inima si de bratele tale depinde frumusetea Lumii in care te gasesti.

comments