Plouă…

Cândva, puteam sta lipită ore întregi de un geam, urmărind continuu cum frunzele se clatină sub lovitura picăturilor, privind râulețele lăsate pe sticlă și negândind la nimic, în timp ce gândeam despre toate.

Vara, ploile le puteam privi de pe balcon. Întindeam mâinile și prindeam picăturile care spălau căldura de pe acoperiș. O bucurie neînțeleasă îi cerea sufletului să strige când, în mânile făcute căuș, picăturile nu mai încăpeau.

Uneori, ploaia ne binecuvânta cu câte un curcubeu, iar acesta se arăta parcă întîi pe balconul casei noastre. “Curcubeeeu, curcubeeeu” se auzeau vocile puradeilor din mai multe ogrăzi, în timp ce hudița se anima de alergatul lor vioi, care se încheia, ca la comandă, la colț de mahala, subt magia priveliștei. Nu alergam niciodata cu ei, îmi plăcea să le privesc bucuria, dansul infantil și țipetele pline de pace. Era un tablou unic și încercam sa-l rețin pentru mult, mult timp, căci curcubeul ni se arăta rar. Când picaturile încetau, îmi aruncam încălțările și mă porneam desculț, prin noroiul proaspăt, spre iarbă. Călcam încet, ca într-o rugăciune, ușor, cu capul plecat, zâmbind la atingerea fiecărui fir. Alte ore în șir puteam zbura deasupra ierbii, fără să aud pe nimeni, fără să îmi pese încotro merg, fără să gândesc senzațiile…

Unele ploi mi-au îngenunchiat parinții în smerenie față de Ceruri. “Doamne, ai milă de noi” tremurau vocile lor, când eu încercam să înteleg cum poți cere ca un asemenea miracol să sfârșească…

Mai târziu, ploaia avea un înțeles Dumnezeesc, când deveneam un întreg în îmbrățișările iubitului, nespunându-ne nimic, simțind fiecare picătură mângîindu-ne corpurile. Sau când, în nebunie, ne luam de mâini și alergam zâmbind, țipând ca acei puradei care ieșeau să vadă curcubeul. Și cu cât picăturile erau mai dese, mai mari, cu atât fericirea ne creștea pieptul.

Umbrelele își aveau și ele partea de basm – accentuau sunetul unic și te prindeau în jocul fantastic de a încăpea doi, subt o umbrelă de o persoană, iar ploaia să nu te atingă…

Unele ploi au plâns cu mine, m-au înțeles, mi-au spălat fața de lacrimi, au tunat, au fulgerat și au lăsat cer senin.

Acum e trecut de miezul nopții. Stau cu laptopul pe brațe cu fața spre geam. Ploaia lovește cu același sunet în sticlă, întunericul din odaia lasă să se vadă dansul picăturile de lângă felinar. Dacă deschid ușa, tălpile ar putea simți iarba umedă. Este suficient loc de mers în nicăieri, dar stau ascunsă subt plapumă, ca și restul. Poate pentru că e prea târziu. Poate pentru că e prea frig. Poate pentru că sunt prea mari umbrelele…

…în mahalaua noastră cerul mai colorează câte un curcubeu uneori, pe care îl urmăresc de la balcoane tot mai puțini maturi. Puradeii și-au făcut și ei puradei, în mahalalele altor țări, unde plouă la fel de frumos, dar nu atât de cald.

comments


Totu-i despre viață

Ieri, unul dintre cele 16 concerte din turneul cântărețului Pavel Stratan în Statele Unite a adunat moldovenii și românii de prin apropiere de Chicago, unde s-a lansat noul album, “Totu-i despre viață”.

O să trec cu vederea parada mașinilor luxoase, dialogurile cu 3 cuvinte în română și restul în engleză, excesul de parfum scump și ținutele care le întrec la sclipici și șic pe cele de pe Covorul Rosu ale prezenților la concert. O să mă prefac a nu mă afecta nici “boala incurabilă” a moldovenilor de a întârzia oricând și oriunde, pentru că, evenimentele se organizează din start cu ideea că moldovenii nu sunt punctuali, iar aceștia au o scuză plauzibilă (după ei) –  “șefii nu întârzie niciodată, ei doar se rețin“.

O să spun doar că m-am simțit mândră că sunt născută în aceleași hotare cu Pavel Stratan și că împărțim același grai. Îi bănuiam simplitatea încă de la lansarea primelor albume, chiar dacă părea moldoveanul tipic, care vorbește moldovenește, fură dacă poate și își petrece nopțile pe acolo pe unde este de băut. Iar dacă pâna nu demult îl cunoșteam pe cântarețul Stratan și repertoriul Dumnealui, Omul Stratan m-a cucerit, m-a uimit și m-a făcut și mai mândră că îi sunt conațională. Când toți se așteptau la “focuri de artificii”, Pavel Stratan a ieșit în scenă alergând, fără pază de corp, fără aere de vedetă, fără ajutorul nimănui de a “încălzi” și anima publicul, fără sclipici vestimentar și, lipsit definitiv de impresia că ar fi cu ceva mai bun decât oricine din acea sală. A combinat frumos melodiile vechi cu cele din noul album, printre bancuri, voie buna și zecile de mulțumiri aduse tuturor. Publicul a făcut rând atât în pauza ( care s-a dovedit a fi destul de lungă, pentru că lumea nu se dădea dusă) pentru a lua autografe și a poza alături de cântăreț, precum și la sfârșitul concertului. “Vă rog, revenim după concert, vă promit că facem poze cu fiecare” le striga cântărețul, în timp ce , cu zâmbetul sincer pe față, mai deschidea brațele pentru o urmatoare pereche, mai strângea o mână în fața aparatului foto și mai spunea un mulțumesc.

A vorbit cu admirație despre soția și copiii săi, despre remarcabilii organizatori, despre chitara-dar de care nu se desparte de la un timp și, a lăsat publicul fără cuvinte de la primele acorduri ale piesei “Tata”.

Deși concertul a durat mult peste program, Pavel Stratan a mai cântat piese pentru dedicații muzicale, pentru publicul care a cerut o piesa în plus, a fost atent la doleanțele copilașilor, care vroiau să-l audă pe “Ghiță” al Cleopatrei și a mai oferit autografe, poze și omenie prin îmbrățișări.

Nu mai puțin relevant a fost să descopăr printre fani mulți băștinași ai României, de diferite vârste, chiar dacă textele cântărețului sunt mai pe înțelesul basarabenilor.

Unul din sponsori menționa spre încheiere că, “e uimitor cum un om și o chitară pot aduna atâta lume“, dar cred că și mai uimitor e faptul cum acest om ramâne de o simplitate și modestie considerabilă, chiar dacă are un nume, chiar dacă are un public, chiar dacă e admirat și de cei care nu îl înțeleg definitiv.

Mi-aș dori multe, multe asemenea concerte în Moldova, cu vedete MD în primele rânduri, pentru a învăța o lecție frumoasă de cum e a ramâne Om, când vedzețismul te ia pe sus.

Totu-i ca în viață…, unii își iau lucruri de lux în rate, pentru a se pune cât de cât în valoare, alții își reduc valoarea, pentru că se cred nedemni. Unii își arată desconsiderația pentru publicul care îi aplaudă, alții dăruiesc suflet fiecăruia în parte. Unii se maimuțăresc pe fonogramă la Palatul Național pentru 100$ și mai mult, alții trec oceane și stabilesc o sumă simbolică pentru evenimente practic private. Unii scot o piesă și își autopun pe creștet corona din lauri, alții mai adaugă un album, dar îți răspund respectuos la salut.

comments


Pentru noi declară alții

Noi nu mai suntem români și nu știu dacă vreodată o să mai fim. Noi suntem un popor obosit, chinuit de atâtea schimbări nefaste și nesigur de unde vine și încotro se îndreaptă. Un popor care mai scrie cu caractere rusești, într-o limbă cu două denumiri, contaminată cu împrumuturi și înlocuită cu prima ocazie cu oricare alta, vorbită la fel de incorect. Un popor care își ascunde identitatea și roșește când îi e descoperită peste hotare.

Noi nu suntem români și nici măcar moldoveni nu suntem. Noi suntem cetățenii statului care ne oferă posibilitatea să le dăm copiilor un pic mai mult decât ni s-a dat nouă. Dificil să îți pese de istorie, de drapel și de națiune, când gândurile îți sunt ocupate cu, pe ce le cumperi copiilor mâine o pâine.

Am sperat un timp că suntem capabili să smulgem stema de pe tricolor, noi, generația care a învățat să gândească, să își aleagă media din care să se informeze și să își dorească pe lânga felia de pâine, o bucată de mândrie că suntem ceea ce suntem. Și am sperat atât de mult…, și am făcut atât de puține… Pentru că, oricât ar displăcea, avem programat în codul genetic capul plecat pe care nu îl taie sabia și al curajului atunci când nu ne vede nimeni. Pentru că, se cumpără ușor orice idee, cu sume mai mari decât cele sperate și, le dai dracului dacă ele îți pun în pericol viața proprie și a celor apropiați. Suntem departe de a fi o națiune de martiri, crescută fără dragoste/respect de țară, învățată să execute comenzile dresorilor.

Noi suntem un popor ciudat, care mai plânge pierderea lui Ion și Doina Aldea Teodorovici, dar care merge la concerte cu invitați ruși, în Centrul Capitalei, de Ziua Independenței. Un popor care își deplinge soarta, dar care are ceva mai important de făcut în ziua alegerilor decât să ÎȘI facă alegerea sau mai rău, o vând pentru 100 de lei. Un popor care nu se revoltă, care acceptă ce i se dă și nu îndrăznește la un pic mai mult. Un popor care își alungă copiii în străinatate și se miră de casele mai mari, mai frumoase, dar nelocuite… Un popor mai mândru printre străini că aparține țării de unde e pornit, decât cel rămas acasă.
Și nici măcar nu îl poți invinui cu sinceritate, pentru că e produsul “hranei” cu care îi e alimentat creierul de atâta timp.

Astăzi, când un mesaj pe o retea de socializare poate scoate în stradă zeci de mii de oameni, noi mai orbecăim prin întuneric și stam pe același post de televiziune.
Mă întreb, câți dintre moldoveni au auzit de la acest post TV că zilele acestea s-au făcut 26 de ani de când Rusia a atacat R. Moldova la Nistru? Câți alții decât familiile care și-au îngropat atunci bărbații au oftat sau și-au încordat pumnii? Câți dintre ei au auzit vorbindu-se despre Declarația simbolică de Unire cu România și câți au dat o fugă la vecini să le împartă convingerea că ar fi bine sa semneze și sătucul lor ? “Păi, dacă românii nu ne vor…” zic cei care și-ar dori parcă Unirea, dar nu mai sunt convinși că sunt, de fapt, români. “Păi, dacă rușii ne permit să facem niște bani…, e semn că ne-ar vrea mai mult decât românii”. “Păi, dacă în colo e mai ușor de dus…, ne ducem, nu avem încotro”.

Mai mult de 100 de localități din Moldova au semnat, totuși, Declarația simbolică de Unire cu România (proiect inițiat de către Platforma Civică “Acțiunea 2012”). E puțin față de cele peste 900 pe care le deține R.M., e SIMBOLICĂ Unirea asta, dar e ceva.

Printre aceste localități nu se numără cea care o definește drept Baștină pe a mea și nu sunt sigură că ar nimeri în această listă, dar admir triumfal intenția Primăriei Sadovei ( baștina Președintelui Dodon) de a semna, chiar dacă Capul Statului e convins că astfel de declarații au un caracter antistatal, antipopular şi neconstituţional” și amenință tragerea la răspundere, în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale, a tuturor celor care se fac vinovaţi de organizarea şi desfăşurarea acestor acţiuni” cerâd convocarea Consiliului Suprem de Securitate, în cadrul căruia să se ia atitudine faţă de acţiunile respective.

Noi suntem un popor cu un președinte cumpărat, falsificat, nerecunoscut de propriii cetățeni, necunoscător al istoriei Statului pe care îl conduce, indiferent la convingerile și dorințele acestui popor. Un popor care, pâna ce va face bine, mai lucrează un pic în străinatate.

comments


Mi-e dor de tine…

…timp, în care minutele aveau încă 60 de secunde și încăpeau câte 100 într-o singură oră…

Mi-e dor de gustul copturilor, în prag de sărbătoare, pe care îl caut disperată în aceeași rețetă, fără de succes.

Mi-e dor de colindul de afară, ascultat dârdâind pe pragul rece, dar care sfârșeau mai repede decât ai fi dorit.

Mi-e dor de târâitul săniilor la deal, de mâinile înghețate, de leacul mirosind a ceapă și ridiche neagră, care te însănătoșea, prin minune, pâna la săniușul de a doua zi.

Mi-e dor de șezătorile mămicăi, care aveau gust de plăcinte cu mere și de voie bună.

Mi-e dor de sania mare, trasă de cal a tăticului, care ne lăsa fierbinte în obraji de la viteză și ne făcea să înghițim fulgii cu o fericire de nedescris.

Mi-e dor de notpile fără de curent electric, când nu exista decât focul din vatră, o candelă pâlpâindă și vocile oamenilor dragi povestind istorii printre zâmbete.

Mi-e dor de gălăgia noastră fericită, lipsită de griji, lipsită de temeri…, lipsită de sens, dar fără de care se întrebau maturii mahalalei dacă e totul în regulă.

Mi-e dor de mirarea bunicilor la auzul colindului de Craciun, “atât de lung” și “atât de frumos”, chiar dacă era același colind ca cel de anul trecut. Mi-e dor de cei câțiva lei strecurați pe ascuns “numai să nu știe bunicuț-ta”, “numai sî nu afli bunelu”, adaugați celor oficiali, care valorau împreună cât zece salarii și în privința cărora aveai planuri mari, serioase.

Mi-e dor de tăvile cu semințe prăjite, pline ochi, pe care le rânduiam cu acuratețe ( în mahala, la scaun) și le terminam printre bancuri, râs până la lacrimi și istorii care s-au gravat ca în piatră în memorie.

Mi-e dor de discotecile în care erau câteva grade plus diferență celor de afară, dar în care țopăiam înfofoliți/fericiți, în paltoane, pe o muzică care nu ne plăcea, dar la care nu făceam nici o cât de scurtă pauză.

Mi-e dor de buna mea prietenă, pe care o petreceam până la jumătate de drum spre casă, apoi îmi întorcea favoarea, până ne apuca dimineața.

Mi-e dor de frigăruile la care se mergea cu animalul sau pasărea încă vie, dar care erau “numai bune de copt” după nici cinci minute de marinadă, pe care le mâncam semi-crude, semi-arse, dar nu făceau nici un fel de intoxicație alimentară.

Mi-e dor de interminabilii kilometri făcuți într-un picior, în autobuse supraîncarcate, mirosind a combustibil și a ger, dar care duceau spre casă.

Mi-e dor de brațele tremurânde, care pretindeau că mă încălzesc și de respirația caldă din mănuși.

Mi-e dor de focurile pe zăpadă, care ne afumau mâinile, hainele, sufletele deseori, dar în jurul cărora eram adolescenți, traiam fiecare secundă, vedeam fiecare fulg de nea și îi știam pe toți tineri, sănătoși, în forțe și… vii.

… știu, foarte curând o să-mi fie dor de clipele pe care le trăiesc acum și acest curînd va veni mai repede decât mi-aș fi dorit, pentru că minutele deja au doar 60 de secunde scurte și nu mai încap câte 100 într-o singură oră…

comments


Frica

Se zice că femeile au înnăscut sentimentul de a fi mamă și îl manifestă încă din copilărie, când fiecare păpușă, pisică sau pui, devine copilul lor, pe care îl piaptănă sau strânge de gât la nevoie.
Nu mă țin minte să îi fi acordat atenție deosebită unicii păpuși pe care o aveam sau, să o pun la ungher pentru că a fost neascultătoare. Nu mă țin minte imaginându-mi cum o să arate viitorii mei copii, câți o sa fie la număr, cum o să-i numesc sau la ce universități își vor face studiile. Țin minte doar frica imensă din clipa când am aflat că sunt însărcinată. Nu frică de toxicoză, kilograme plus sau nașterea, despre care am auzit doar povești triste, mă înspăimânta. Frică de a-mi asuma o responsabilitate pentru totdeauna, o responsabilitate de care nu eram pregătită.
Desigur că au curs de peste tot felicitările, urările de bine, încurajările și convingerile că acesta e un dar Dumnezeiesc, însă nimic nu m-a putut convinge că a avea un copil e simplu, frumos și nu îți cere decât ceva timp din timpul tău.

Am început să trăiesc pentru doi cu temeri cât pentru zece. Chiar dacă ecografiile confirmau creșterea normală a fătului, eu mă temeam că aceasta i-ar putea dăuna. Aveam frică să mănânc – pentru că știam cât de artificial e crescut totul, să ies în stradă – pentru că era încărcată de mașini permanent, să ascult muzică – pentru că eu vroiam Rammstein, dar mi-ar fi placut ca el să ceară Mozart. Aveam frică să nu îi transmit emoții negative și cel mai mult, mă înspaimânta gândul că ar putea fi prea slab în ziua în care ne vom cunoaște. Mă credeam responsabilă de tot răul ce i se putea întâmpla și am respirat din plin doar când mi s-a spus că am dat naștre unui copil perfect sănătos. Sentimentul de frică însă nu m-a părăsit. Un boț de om atât de firav cerea îngrijire de giuvaier. Oricâte filmulețe de instruire am privit pe Youtube, oricâte articole despre cum e mai corect să ai grijă de un bebeluș am citit, am rămas neștiutoare, incompetentă și fricoasă. Știam totul și nu puteam nimic. Înlocuiam un scutec tremurând ca un alcoolic, evitam să îl iau în brațe ca să nu îl strivesc, îl hrăneam îngrozită că i-aș putea da prea mult sau insuficient lapte. Mi s-a oprit inima de nenumărate ori pâna îi simțeam respirația pe degetul de subt nasucul lui. Am plâns pentru colici, pentru fiecare lacrimă, pentru fiecare dinte care vroia să iasă, pentru fiecare febră, vomă, durere pe care nu și-o putea explica, vaccin sau intervenție medicală. Am plâns pentru incapacitatea mea de a-i lua durerea și pentru egoismul de a fi intermediat venirea lui într-o lume în care des lipsesc culorile.

Cu timpul m-am robotizat ajungând la performanța de a face mai multe lucruri în același timp, dar noaptea, când corpul era prea obosit ca să adoarmă, realizam că îmi e în continuare frică… Frică pentru mine, că mă transform, că nu mai simt fluturi în stomac și mă enervează țârîitul greierilor, că am schimbat cu ușurință toate visele de copil naiv pe un mestecat continuu într-o cratiță cu mâncare. M-am întrebat de mii de ori cine mă privește din oglindă și cum de mă suportă tatăl copilului așa nepieptănată, grasă, somnoroasă și plină de nervi… Cum de îmi rabdă prietenii confesiunile despre câte ore nu am dormit și cum ma înnebunesc hainele în care nu încap. Cum de înlocuisem cititul cărților cu cel al conținutului de pe borcănașele cu mâncare, medicamente și instrucțiuni de spălare corectă a hăinuțelor. Cum de schimbasem cu ușurință libertatea de a mă pierde în mulțime pe kilometrii făcuți în câțiva metri pătrați.
Trăiam un sentiment ciudat de fericire că sunt mamă amestecat cu nefericire că mă rătăcisem de mine…

Am întâlnit medici care m-au lăudat pentru modul în care port sarcinile, pentru comportamentul din timpul nașterilor, pentru dezvoltarea frumoasă a bebelușilor. Am avut alături (chiar dacă virtual) oameni care mi-au încurajat și înnobilat efortul. Am avut norocul să nu îmi spună nimeni cum să îmi cresc copii și să mă autocorectez de mii de ori. Dar cel mai mare noroc a fost să trec prin toate alături de el, cel care m-a numit frumoasă chiar dacă cântaream dublu, chiar dacă îmi descărcam frustrările în capul lui, chiar dacă nu îmi ascundeam petele sarcinilor subt produsele cosmetice, chiar dacă eram oricum, doar frumoasă nu…

O femeie e capabilă să răstoarne un munte dacă are pentru cine. Poate ani la rând să nu doarmă o noaptea întreagă. Poate prin somn să audă cum se dezvelește un copil în altă odaie. Nu o sperie tonele de scutece, hainele murdare, casa în dezordine permanentă, isteriile copiilor, lipsa timpului doar pentru ea. Nimic nu o sperie atâta timp cât are alături pe cineva căruia îi e la fel (sau poate chiar mai mult) de frică, care are rabdare să o asculte, care îi amintește cât de bine îi reușește ceea ce face, care e parte de echipă, nu un arbitru pe margine de teren…

Azi trei perechi de brațe îmi cuprind gâtul cu gingașie și 3 voci diferite îmi spun că mă iubesc. Azi negociez cu ei zâmbind și nu încetez să mă mir de succesele, vicleniile și fanteziile lor. Azi dorm nopți întregi, citesc cărți, mă pierd cu ei în mulțime și îmi e în continuare frică… Frică, că ar putea înceta să cânte “I believe I can fly”, că în lumea lor ar putea exista lacrimi, că aș putea să îi modific prin greșelile de educație, că ar putea primi mai puțin decât merită…

Azi simt din dialogurile cu părinții mei, că lor le e, în continuare, frică…

comments


Acasă

Acasă e mai mult decât un punct geografic, puțin cunoscut de alții, dar știut atât de bine de tot ceea ce ești. Acasă e o bucățică de pamânt, de mărimea unui Univers, pe care o porți într-un colț de suflet prin vămi, peste oceane, peste timp. Acasă e acolo unde gândurile se întorc mai des decât pot picioarele, iar amintirile separă Acasa de restul Lumii…

Acasă face parte din tine, chiar dacă ai mai mult de jumătate din viață trăită altundeva, pentru că acasă e mama și tata, cei de cândva și de acum, amestecați într-un fel de eternitate…
Acasă timpul încetează să fugă, iar râpile te îndeamnă să le sari ca în copilărie. Acasă fiecare palmă de pământ ține minte o poveste și te privește șoptind parcă “Dar tu mai ții minte?”. Acasă e unicul loc de pe Planetă, care te găsește și în Maldive și lângă Turnul Eiffel printr-o singură imagine a unei poteci. Acasă e acolo unde ai lăsat o  bucată  din tine, pe care tinzi mereu să o recapeți.

Acasă, dor ridurile și chipurile schimbate de paralici, dor umerii gârboviți și capetele înnălbite. Acasă fug ochii de cei ce te privesc prin cataractă și mâinile se rețin în strinsoare, pentru a le opri pe cele care tremură. Acasă sunt oameni pe care, din prea multă dragoste, renunți să îi întâlnești, de frică să nu coincidă cu cei pe care îi știi.

Acasă timpul schimbă doar oamenii, lasând neatinse dealuri, cărări, porți, pietre și vârfuri de copaci. Acasă nopțile sunt pline de stele, aerul e plin de mireasmă iar păsările știu parcă alte cântări. Acasă culorile sunt altfel, mâncarea are gust, apa potolește setea, iar cireșile așa și nu mai ajung să se coacă.

Acasa nu-i Chirtoacă, Dodon și nici dosarele sau miliardele furate, acasă sunt oamenii simpli, care au putere să facă glume pe seama greutăților de fiecare zi.
Acasă e acolo unde vecinele își spun de peste gard să verifice odnoklasniki, pentru că un x copil a postat o poza nouă, cu mai multă actualitate decât că a avut loc un atac terorist undeva. Acasă ești ca într-o familie mare, în care te simți copilul fiecăruia. Acasă se ciocnește cu “Hai noroc!” , avându-se în vedere în norocul tău, mai mult decât în norocul celui care îți umple paharul. Acasă e acolo unde ești scris în biserici la sănătate, indiferent dacă crezi, dacă vrei sau dacă ai alt nume de botez. Acasă oamenii au puțin, dar dau mult…

…acasă ocolești cimitirul, pentru că toți cei iubiți sunt vii, tineri și îți zâmbesc din amintiri.

comments


Dumnezeu e acolo unde vrei să Îl vezi

Vorbesc uneori cu rudele în vârstă rămase în Moldova. După întrebarea “Ce mai faceți?“, urmează neapărat ” Aveți biserica noastră acolo? Vă duceți? Vă împărtășiți?”. “Avem, desigur că avem. La cea mai apropiată, slujba se oficiază în rusă și engleză, dar e în regulă, dacă vrei tare, înțelegi“. Nu pot să îi las să își facă griji pentru sufletele noastre și nici să le dau ocazia să îmi judece părinții că m-au crescut în necredință. Nu le pot spune adevărul că îmi e extrem de greu să merg în bisericile ortodoxe să mă rog. Greutatea vine încă din copilărie când, în duminicile cu fundițe, rochiță bine călcată, ochi somnoroși și gândurile aiurea, mă mișcam cu pași mărunței și netragere de inimă  spre Biserică. Nu cred să mă fi rugat pe atunci și nici să pătrund importanța aflării mele în lăcașul mereu rece. Înțelegeam doar că trebuie să stau cuminte cu trei degete strânse în așteptarea părții cu “Doamne miluiește“. Mergeam acolo ca la un spectacol, unde personajul principal era ca “rupt din poveste” în hainele lui cu sclipici. Mulțimea se arunca în genunchi venerându-i apariția, iar eu mă minunam de fiecare dată cum de reușește să încapă prin ușițele aurii. Personajul recita și tot recita o poezie interminabilă din care deslușeam doar “luieeeeeeeeșteeeeee“.
Nu prea pricepeam de ce trebuie să merg anume acolo, dacă Dumnezeu era oriunde (după părerea părinților) și m-ar fi auzit și de subt plapumă sau cu o oră, două mai târziu.
Am primit explicația că Biserica este o Casă Sfânta, o Casă a Lui, iar Lui îi place să primească oaspeți. Am fost, deci, oaspete permanent un timp. Mi-am zis într-un târziu că o fi vina preotului cam batrân, care nu prea poate pronunța cuvintele în întregime și, am învațat “Tatăl Nostru” , ca măcar atât să înțeleg dintr-o slujbă, care presupunea să mă învețe să fiu mai bună, mai tolerantă, mai aproape de Dumnezeu.

Cu timpul mi-am dat seama că, mergeam acolo cu o oarecare doză de vină și mă întorceam cu un pomelnic plin de păcățele noi. Că, ghionturile femeilor în vârstă și “țsssssst“-ul lor mă scoteau din sărite. Că, în loc să îmi adun gândurile în fața unei icoane, simțeam privirile a jumatate din cei adunați interesate de cum și de cîte ori o să fac semnul crucii, cum o să sărut icoana, dacă-s rujată, dacă nu mă va încurca manichiura, dacă o să-mi stea decent fusta când o să mă închin, dacă o să trec la urmatoarea icoană după “regulă” și nu după cum găsesc de cuviință.  Auzeam în spatele meu cum își dau cu părerea băbuțele apropo de a cui o fi fiind un copil crescut între timp, iar dacă dezlegau enigma, își împărțeau și toate informațiile știute, legate de acel copil. “Țsssst” nu le puteai spune, că arătai lipsă de educație, de asta tolerai și te uitai din minut în minut la ceas. Îmi lăsam greutatea corpului ba pe un picior, ba pe celălalt și râvneam cele 4, 5 scaune de subt fundurile mari, care nu se mai ridicau să permită locul altora. Nu îmi amintesc un moment în care să fi rămas doar eu cu Dumnezeu acolo, însă nu pot uita furia care mă stăpânea încă mult timp după ce părăseam ograda Bisericii.

Nu știu dacă mulți adolescenți au trecut prin perioada căutarii sensului existenței, dar eu avusesem câțiva ani buni în care, eram convinsă că răspunsurile o sa vină atunci când o sa găsesc religia corectă. Și în loc să îmi pierd timpul prin discoteci, cafenele sau librării, eu îl pierdeam pe la slujbe ale Martorilor lui Iahova, Mormoni, Baptiști, Evangheliști și mulți alții, care mi-au creat mai multe întrebări decât mi-au răspuns.

Eheee, tu nu ai fost la o mănăstire adevărată, acolo unde călugării îs curați ca lacrima și rugăciunile lor ajung drept la Dumnezeu“. Am fost… Și am găsit aceeași înghesuială, același pupat de icoane după regulă și aceleași babe, care te privesc cu dezgust, pentru că îți lucesc unghiile sau pentru că ești îmbrăcată altfel decât dânsele.

Eheee, să ajungi la locul unde s-a născut Isus, să vezi cum îl simți pe Dumnezeu pe Pamânt“. Am fost… Și am simțit doar gust amar pentru un loc presupus sfânt, transformat în obiect turistic, în jurul căruia se fac bani pe obiecte “made in China”, vându-te la preț negociabil. Loc unde se fac selfie și se strigă ca în Piața Centrală “mai repede, mai repede, rândul e mare”.

Ei, tu nu înțelegi nimic din religia noastră“. Probabil.  Probabil dacă preotul satului își facea timp să predea puțină religie copiilor doritori, să îi lumineze cu însemnatatea pildelor biblice sau măcar să le formeze o deprindere de a citi câte puțin din Biblie, aș fi înțeles mai multe. Probabil dacă cele câteva ore de slujbă erau petrecute pe scaune, fără dureri de spate și picioare, aș fi privit mai rar spre ceas și mai des spre Altar. Probabil dacă nu s-ar fi citit permanent și neînțeles din cărți, aș fi cunoscut mai multe. Probabil dacă nu aș fi văzut prețul încleiat pe obiectele spre vânzare sau farfurioara, care trecea pe lângă doritorii de a jertvi însoțită de doi ochi, care știu a privi cu dezgust dacă nu lași nimic în ea, poate eram mai convinsă că trebuie să îmi aprofundez cunoașterea.

Nu știu pe cât de păcătoasă mă crede Dumnezeu, dar am întilnit preoți, care după spovedanie m-au trimis la “duhovnicul meu” să mă împărtașească, pentru că s-au văzut prea curați să își piardă timpul cu mine.  Nu am spus niciunuia că nu am un dohovnic și nici că nu știam că era necesar să am unul. Credeam și eu, ca prostul, că preotul este un intermediar, care trebuie să asculte, să spună “Doamne iart-o și dă-i puteri să nu mai greșească“, nicidecum să mă judece sau să trezească sentimentul că sunt de o mie de ori mai păcătoasă decât cred.

Nu știu dacă mi-am botezat copiii în religia corectă, la fel cum poate nu au fost siguri părinții și bunicii mei, dar evit să le deschid gura cu forța la împărtășanie sau să accept că e în regulă să folosească aceeași lingură și pahar cu restul oamenilor din Biserică. Le spun doar că există un Dumnezeu, pe care îi las să Îl cunoască când o să fie pregătiți și dacă o să își dorească.

Știu că adaug păcat mulțimii pe care le am deja, dar cred că rolul Bisericii “noastre” s-a cam denaturat, iar neprofesionalismul multor preoți ortodocși complică și mai mult lucrurile. O să spuneți că toate se explică și că preoții sunt mai întâi de toate oameni, dar atâta timp cât imunitatea lor bisericească vine în contradictoriu cu regulile pe care le propagă, nu mă pot debarasa de greutatea cu care merg la Biserică.

În esență, Dumnezeu e acolo unde vrei să Îl vezi.

comments


Dragă bărbate

Tu ești mai slab decât vrei sa pari. Ai la fel de multe sentimente și te doare la fel de mult. Nimeni nu îți știe neliniștile, pentru că în concepția ta, a-ți spune of-urile înseamnă slăbiciune. Pe tine nu te vede nimeni când plângi, dar des învinuiești svarka sau curentul că ți-au înroșit ochii. Tu ești arătat drept exemplu că, în lipsa soției, conservezi dulcețuri, murături și salate, dar ești încrezut că “ale Verei îs mai gustoase“. Tu ești la fel de îngrijorat dacă skype-ul nu sună într-o zi și, la fel de implicat în dialog, chiar dacă stai în spatele calculatorului și spui ceva ce nu se aude clar.

Tu tot aștepti.
Aștepți să apărem online. Aștepți să îți intre în ogradă nepoții. Aștepți trenul să îți aducă soția. Aștepți rutiera să trimiți un colet. Aștepți să mai treacă un an, ca poate  să poți aștepta un avion. Aștepți timpul aratului, semănatului, prășitului, strânsului. Aștepți salariul minuscul luni de zile. Aștepți un nou președinte. Aștepți sărbătorile, pentru că atunci înțelegi că este sens în ceea ce faci, pentru că în casă ai mai mulți copii, mai mulți nepoți și mai puține griji.

Tu zâmbești rar, pentru că un bărbat trebuie să fie serios. Vorbești puțin. Nu ceri nimic. Nu spui că iubești…
Prima dată când ți-am înțeles dragostea, nu te vedeai din fum de bostănei prăjiți, transpirat, nervos că i-ai tăiat prea subțiri, lângă un lighean maaare că puteai îndestula toată mahalaua, dar bucuros că îți vine fata de la liceu.
Nu ai spus niciodată că ești mândru de succesele noastre, dar erai mereu în primul rând la concertele improvizate de noi în aer liber și băteai cel mai tare din palme.
Nu mi-ai spus niciodată că nu îți place o fustă sau un maiou prea scurt cu care ieșeam la discotecă, dar a doua zi în ele pisai piper negru boabe sau făceai cordele.

Poate nu ne-ai îmbrățișat și nu ne-ai sărutat frunțile atât de des de câte ori ți-ai dorit, dar am primit câte o sărutare în fiecare pachețel cu mâncare, legat în multe noduri, trimis la ore matinale la gară.

Tu mai continui să faci pachețele și pui în ele atâta dor și dragoste încât nu le poți lega nodurile.

Poate nu ne-ai dăruit cadourile și lucrurile pe care ai fi vrut să le dăruiești, dar ne-ai dăruit fericirea de a crește într-o familie în care se respectă, se are încredere și se ia apărarea.
Când m-ai văzut plângând și cu brațul înroșit, nu m-ai întrebat ce s-a întâmplat, m-ai întrebat “cine?” și ai alergat, desculță, să îl prinzi. N-am crezut niciodată că poți fi atât de furios și că poți alerga atât de repede.

Poate și râde lumea când te vede că, mare fiind, stai în genunchi și culegi flori de romaniță, dar tu le culegi cu acuratețe și le vezi cum trec ilegal frontiera, iar nepoții beau ceai cu gust de Moldova și devin mai sănătoși.
Tu nu știi câtă valoare e în fiecare floricică…

Azi, când ziua întreagă interzic copiilor să facă câte ceva, ma mir de unde luai putere să nu zici niciodată NU.

Tu ești atât de dulce când scrișnești din dinți la plivit florile mămicăi sau, când cedezi bucăți de grădină pentru frumusețe în defavoarea legumelor.
Tu ești atât de dulce când îți distrezi nepoții la ecran cu iepurași, cîinișori, bobocei sau rățuște.
Tu ești atât de dulce când te bucuri sincer de micile atenții dăruite de copii și le porți ca pe adevarate trofee.
Tu ești atât de dulce când un păhăruț de vin te face sentimental și îți permite să spui mai multe decât ai spune într-un an întreg.

Tu ești atât de dulce când ești slab, chiar dacă încerci din răsputeri să te arăți puternic.

comments


Suntem la fel și, totuși, diferiți

Zilele acestea “Un microbuz plin cu colete a fost jefuit lângă satul Buțeni. Acesta a fost atacat de către trei indivizi cu cagule pe cap. Șoferul microbuzului a fost bătut și jefuit.”, iar reacția cititorilor “Asta e Moldova, nu mă miră”. Și dacă acolo nu te mai uimește nimic, aici, se face curând un deceniu în care mă tot mir. De unitățile de masură sau greutate nestandarte și de gradele lor fahrenheit, m-am mirat la început, dar nu atât de mult încât sa le și folosesc, vorba lui Emilian Crețu “Poți scoate orice dintr-un moldovean, dar moldoveanul din el, niciodată”.

Și cum să nu te miri, cînd un milionar stă în același rând cu tine la casă, îmbrăcat într-un tricou decolorat, dar vesel și plin de viață ca un adolescent? Sau cum să nu te mire gestul, necerut în scris nicăieri, de a șterge aparatele de sport după ce au fost folosite, drept act de curtoazie pentru următorul utilizator? Cum să nu îngheți de emoție, când de la primele acorduri ale imnului, masele de oameni amuțesc și își duc mîinile la inimă cu mândrie și respect? Stai și clipești din ochi și fără să vrei te gândești “aha, exact ca în Moldova”.

Nu spun că America e o țară fără de vagabonzi, că polițiștii nu fac abuz de putere sau că în școli și biserici nu se împușcă oameni nevinoveți, vorbesc despre lucrurile mărunte, care puse unul lângă altul, schimbă întreg peisajul.

Din observațiile de pâna acum, am facut o paralelă între ai lor și ai noștri, care a ieșit cam așa:

Americanii își iubesc tara, iar aceasta e o dragoste reciprocă – Moldovenii nu pot iubi, pentru că nu primesc nici puțin respect.

Ei se simt onorați când sunt înrolați în Armată și merg orbește în razboaie care nu-i privesc – noi scoatem certificate medicale că nu suntem apți de Armată, doar să fugim de un an în care trebuie să paști capre, să mături străzi sau să devii constructor pentru vreun șef.

Ei își pun cel puțin un drapel la ușă în semn de admirație și respect – noi avem doar un drapel pe Primarie, pe care îndrăznesc să îl fure unii și să îl fâlfîie la beție în semn de ”mare ispravă”.

Ei își ornamentează casele la fiecare sarbatoare din abundență – noi avem un bradut pe care îl împodobim cu jucăriile de dinaintea anilor ’90.

Ei se căsătoresc când sunt pregătiți moral și financiar, de regulă la 30-35 ani – noi la 30 suntem obosiți deja de 10 ani de construit case și sărăieșe, de crescut copii și de alergat prin străinătăți cu alt scop decât cel de a le vizita.

Mulți dintre ei renunță la ideea de a avea copii, pentru că a avea copil implică multă resposabilitate și sume enorme pâna la a-i pune pe proprii picioare – ai noștri fac copii mulți, mai ales cuplurile care nu se mai trezesc din beție.

Copiii lor se odihnesc pe maluri de Ocean – copii noștri se odihnesc la bunici la țară, prășind, facând tizîc și având grijă de gospodărie.

Ei sună la poliție dacă suspectează că vecinul a dat o palmă la fund propriului copil – la noi unde bate mama, crește.

Bărbații lor își laudă soțiile că au ales o bonă sau o menajeră bună – bărbații noștri nici nu își dau seama că a avea grijă de casă și de copii, după orele de lucru, sunt servicii aparte.

Ei își aleg cu minuțiozitate facultatea pe care o urmează – noi mergem acolo unde suma contractului e mai mică.

Ei au salarii care le permit să pună deoparte – noi avem salarii care nu acoperă cheltuielile lunare.

La ei se dă câștig de cauză pentru stăpânii unei pisici, care nu au găsit în instrucția de folosire a microundei, paragraful în care se spune că pisicile nu se usucă în aceasta – noi nu suntem îndreptățiți nici dacă am fost accidentați pe zebră.

Pentru ei lux înseamnă să deție 2 mașini per membru de familie – pentru noi lux e să ai măcar una, pentru toată familia.

Ei își permit intervenții cirurgicale de mii de dolari pentru un cîine sau o pisică – noi ne permitem o consultație medicală atunci când durerile ajung insuportabile.

Ei trăiesc după regulile societății încă de pe băncile școlii – noi, trăim după regulile fiecărui șefuleț, pe care trebuie să îl suporți dacă vrei salariu.

Ei îți zâmbesc cu sau fără treabă – moldovenii fără motiv pot să te trimită undeva.

Ei pun bani deoparte, ca măcar odată în an, să meargă undeva să se odihnească – noi punem bani deoparte pentru o nouă reparație, pentru noi draperii, pentru soba mutată cu un metru mai în colo.

Ei construiesc case din materiale ușoare, repede, ieftin – noi construim o casă 10 ani, trainică, cu pereți cărora le trebuiesc o pădure în sobă ca să o încălzească.

Ei bat cuiele la gardul din grădină spre exterior, ca în grădină să arate gardul frumos – la noi trebuie să fie ochiul vecinului satisfăcut.

Ei au ore de primire pe care le stabilești online sau la telefon – noi avem cozi interminabile, în care poți sta zile la rând fără să ajungi la ușa la care ai nevoie.

Ei au bonuri de casă, cu ajutorul cărora poți întoarce orice produs care nu ți-a plăcut – nouă ni se dă bonul cerut împreună cu o privire pe care nu vrei să o vezi a doua oară.

Ei își permit să iasă în stradă îmbrăcați în haine de casă sau în pijama dacă le e comod – noi, o să ne sfiim să ieșim a doua zi în aceeași haină și de multe ori nici pijamaua nu ne e comodă, în schimb e tare delicată.

Ei nu prea îi iubesc pe imigranți – noi am acceptat, ori suntem urâți de toți, ori murim de foame la noi în țară.

Ei știu că în cea mai rea situație, Statul o să aibă grijă de ei – noi știm că a te lăsa pe mîinile Statului, înseamnă a nu mai avea nici o șansă.

Noi avem Anul Nou cu Albe ca Zapada, Iepurași, Vulpi și Ursuleți – ei au Halloween-ul cu schelete, Babe Cloanțe, fantome, Vampiri, sicrie, dulciuri în formă de degete, mîini, picioare și capete tăiate.

Noi mergem din casă în casă să spunem “Să trăiți, să înfloriți” – ei merg de la ușă la ușă să sperie.

Noi avem o relație aparte cu părinții pe tot parcursul vieții – ei sunt reci în relații cu toți.

Noi cunoaștem cel puțin 2 limbi și însușim orice limbă de care avem nevoie – ei puțini care cunosc o a doua limbă.

Noi avem femei care știu a coase, croșeta, țese, împleti – ei văd lucrurile confecționate manual în muzee și magazinele specializate.

Noi ne preparăm mâncarea acasă și ne facem sărbătoare ieșind la un restaurant/pizzarie/cafenea – ei fac eveniment din gătitul mesei de Ziua Recunostinței acasă.

Noi considerăm vecinii un fel de rude și le sărim în ajutor la nevoie – ei rar cunosc numele vecinilor de peste perete.

Noi avem, în unica mașină, un cablu metalic, gata să remorcăm pe oricine blocat pe marginea drumului – mașinile lor sunt remorcate doar contra plată (cam un salariu mediu MD).

Noi ne pregătim de sărbători cu 1,2 săptămâni înainte – ei scot la vânzare costumele de baie după Anul Nou și jucăriile pentru brad la începutul toamnei.

Dar avem și tangențe:
Noi avem rușii, care nu vor sa ne învețe limba – ei îi au pe mexicani.

Ei plătesc toată viața ratele la case, mașini, tehnica, etc. – noi plătim toată viața datoriile de luna trecută.

Noi avem 8 Martie – ei au Ziua Mamei (care nu e pe 8).

Ei au Ziua Tatălui – noi avem 23 februarie, care nu are nimic cu majoritatea bărbaților, dar e sărbătorită de toți.

Ei îl au pe Santa Claus – noi îl avem pe Moș Crăciun, care vine, dacă vine, nu la Craciun ci la Anul Nou.

Unii din ei pot trăi o viață întreagă în case închiriate – și noi putem.

Paradoxuri:
În unele magazine, poți procura haine noi la preț mai mic decît hainele de mâna a doua vândute în piețele din RM.

Multe produse alimentare sunt mai ieftine decât în Moldova.

Perfectarea actelor costă considerabil mai puțin.

Un transfer monetar din Statele Unite către Moldova costă 12.50$ pentru 1500$, invers – 10$ per fiecare 100$.

Vreau să fiu contrazisă, să mi se spună că exagerez, că timp de un deceniu lucrurile s-au schimbat și o să am motiv de a mă mira frumos când ajung data viitoare în Moldova…

comments


Dragostea adevărată e UNA

Stăteam cândva în gazdă la o bunică care avea trei copii, cinci nepoți și o mulțime de ani. O bătrânică ieșită din comun prin bunătatea, gingașia și dragostea ei dăruită unui copil străin, nu totdeauna recunoscător. Trăia la un capăt de Bălți, în jumătate din casa cândva a ei, într-o singură odaiță, plină cu lucruri învechite. O vedeam rar, pentru că, cât ar părea de straniu, își petrecea zilele păscând o capră. Capra asta era subiectul principal de ceartă cu nepoata din a doua jumătate de casă. Nu știu dacă bunica își lua funia și ieșea din casă, cu noaptea în cap, pentru a evita scandalurile sau pentru că nu avea altceva mai bun de făcut, știu doar că, înnainte să iasă din orgada, îi lăsa nepoatei un borcan cu lapte proaspăt muls la ușă, iar acesta era întors gol, cu toată ”rușinea” pe care trebuia sa o îndure din cauza bietului animal.

Avea bunica un obicei frumos de a bate la ușa ”mea” în fiecare seară și a se strecura în odaie. Își trăgea un scaun mai aproape de pat și zâmbind, mă întreba cum a trecut ziua. În una din seri m-a găsit vânată de la atâta plâns, pentru o nu mai țin minte care ”tradegie în dragoste”. M-a ascultat fără a mă întrerupe, după care, cu ochi blânzi și cu zâmbet încurajator a început.

”O să îți spun ceva…, ceva ce am știut numai eu și Dumnezeu. Am un soț răposat de 23 de ani, nepoți care în curând mă fac străbunică, dar toate s-au întâmplat parcă pentru că așa trebuia să se întâmple. Ooo, sunt fericită…, L-aș jigni pe Dumnezeu dacă aș crede contrariul. Am fost soție iubită, sunt mamă respectată, dar…” și a urmat o pauză lungă, o pauză în care mă întrebam ce fel de “dar” ar putea fi în acest caz, o pauză în care doar ea știa prin care amintiri o purtau gândurile…

”Dar toată viața am iubit pe un altcineva…, pe un baiat frumos, care m-a ținut pe genunchii lui pentru o oră…

O oră care mi-a fost de ajuns pentru o viață întreagă să știu că el era cel destinat mie. Dar nu l-am mai văzut niciodată… Am avut copii cu el… Am ridicat o casă de toată frumusețea. Am vopsit gardul împreună. Am cântat de sărbători. Am dansat la nunți. Am trăit cu el mai real decât am facut-o în viață. Cu el am realizat totul. El m-a înțeles de fiecare dată când nu vroiam să vorbesc despre altceva decât despre noi. Și când te-ai gândi că nici măcar nu-i știam numele… Și când ma gândesc că timpul i-a spălat  atât de mult chipul din amintirile mele…

Tu nu plânge, îl vei simți pe cel care va fi pentru tine. Ceea ce ai de făcut e să-l cuprinzi și să îl strângi strâââns, atât de strâns încât nici moartea să nu vă despartă… Fiecăruia i se dă o singură dată în viață”.

Inițial am crezut că a înnebunit sărmana în lungile ei zile de păscut capra. Apoi mi-am imaginat lumea în care a trăit – fără de Google, Facebook, Odnoklasniki sau Jdi menea..., o lume în care tot ce putea face era să își imagineze. Poate că omul fără de nume și chip a ajutat-o să fie altfel cu cei din realitate. Poate că datorită lui a reușit să își trăiască povestea așa cum și-a dorit-o. Și totuși trist, trist să te refugiezi într-o lume inventată, când pe alături îți trece una adevărată. Poate că e mai ușor să îți imaginezi decât să-ți sufleci mânicile și să acționezi. Poate că în nebunia ei se simțea fericită și asta era suficient.

…și dacă mai exista încă o oră sau încă o zi pentru a se convinge că EL e, de fapt, la fel de omenesc, la fel de cu ciudățenii, la fel de naiv și neîndemânatec precum era cel de lângă ea…

Poate că aș fi uitat această istorioară, dacă într-o seară de iunie nu aș fi simțit ceea despre ce îmi vorbise. Seara când ni s-au întâlnit privirile și am știut că El este cel pentru care am păstrat îmbrățișarea strââânsă, în fața careia nici moartea nu ar avea putere.

comments