O mamă de bunică

Nu-mi pot aminti cu exactitate chipul tău atunci cînd aveam mai puțin de cinci anișori. Eram doar un pui de om, deși am atîtea amintiri cu tine. Știu undeva în subconștient că ai fost alături de mine încă din primele zile de viață. Știu că dis de dimineață ridicai dealul pentru o mînă de ajutor mamei, iar mai apoi mă luai în brațe ca pe un boț de aur și mai ridicai un deal ca să ajung la grădiniță.  O știm cu toții, le reușeai pe toate, iar de cînd am apărut pe lume ai început să trăiești o grijă dublă, grijă pentru copilul tău și o grijă și mai prudentă pentru copilul copilului tău. Tu nu ai încetat niciodată să fii, să lupți, să zîmbești și mai ales să spui cu tărie că indiferent de greutăți există și lumină după întuneric.

Am venit la tine cînd aveam 5 ani și 5 luni, sau cel puțin așa îmi mie plăcea să o spun. M-ai primit în casa ta exact ca zînele bune din povești. Nu înțelegeam ce mă așteptă în viitor, dar știam cu siguranță că plec la bunica, acolo unde pîinica de pe masă este cea mai bună din lume. Ne-ai găzduit cu cea mai tandră și caldă dragoste de mamă, iar pe mine în deosebi. Ai avut grijă să nu-mi lipsească nimic, nici chiar atunci cînd nici tu nu mai aveai de unde. Țin minte, cum din ultimii lei sau uneori chiar din împrumut, duminica, la piață, îmi cumpărai un cucoșel dulce sau o jucărie cîtuși de mică, dar mai les și întotdeuna peștișorii cei sărați și marinați. Costul lor era nesemnificativ, pentru mine însă erau un delicates. Puteai să vii cu te miri ce în pungă, da fără peștișori niciodată. Spuneai că am gusturi ciudate, dar știai cît de mult îmi plac și nu ezitai să-mi faci plăcere cîtuși de puțin. Bucuria din ochii tăi era mai mare decît satisfacția mea de copil. Atît de mult suflet puneai în fiecare zi și atît de multă dragoste de mamă. Nu te-ai lăsat învinsă nici măcar o clipă, iar prezența ta lîngă mine a devenit înger păzitor în toate.

Copilăria mea sunt ochii si mîinile tale. Ai fost mai mult decît o leoiacă care-și apără puiul. Nu permiteai să fiu amărîtă pe nedrept și astfel puteai puneai la punct pe oricine (nu conta dacă era copil sau adult). O făceai pentru că durerea mea era durerea ta, ba chiar una mult mai mare. Erai de neoprit și te aprindeai mai tare cînd mă vedeai atît de naivă și neputincioasă. Îmi tot băgai în cap să nu fiu fricoasă și să dau înapoi mai tare decît am primit. Știai că nu o voi face, dar nu încetai să mi-o spui. „Să nu te dai bătută niciodată!” – îmi repetai întruna cînd veneam acasă amărîtă. Ai început să cedezi cînd am devenit un pic mai mare și înțelegeai că a venit timpul să mă pot descurca de una singură, deși găseai tu o cale să mă protejezi pe furiș. Nu înțelegeam pe atunci de ce o faci atît de insistent, acum însă știu, o făceai pentru că așa sunt mamele pentru copiii lor.

Tare ne-a mai fost greu cînd a venit timpul să ne despărțim. Nu eram departe una de cealaltă, dar simțeam lipsa atît de tare încît puteam vorbi și două ore la telefon. Devenisem fata ta mare care a plecat la învățat. Și tare îți mai făceai griji că o să mor de foame că de’, nu am stat la fusta ta să prind a învăța cum se face măcar un borș, nemaivorbind de o gălușcă! „O să-ți moară bărbatu’ de foame, dacă s-a gasi unu să te ia de soție, că bărbații în ziua de azi nu-s proști și se uită mai întîi dacă ești bună la gătit, nu bună la îmbrobodit! Așă că ia și învață că o să-ți prindă bine!”. Aveai dreptate, da pe atunci o luam la fugă. Azi însă, să știi, bărbatu’ nu-mi moare de foame și nici nu vrea să o rupă la fugă!

Atît de multe amintiri ne leagă cot la cot. Atît de multe stări și atîtea emoții mari. De la prima zi de grădiniță pînă la ultima zi de facultate și apoi pînă în ziua de azi cînd deja înțeleg atît de bine cîte stări poate simți o inimă de mamă. Am rîs și am plîns împreună cu primele buchii la școală și primele sfaturi în viața de tînără independentă. Ai fost prezentă în toate și asta a contat cel mai mult!

Se spune că dragostea de mamă și dragostea adevărată nu necesită strigată cu voce tare. Eu nu prea ți-am dedicat versuri, felicitări, desene sau ce ne mai învăța la școală. Nu prea ți-am spus cît de mult te iubesc și cît de mult îți datorez pentru fiecare zi din viața mea. Nici nu am avut curajul să-ți cer iertare atunci cînd, poate te mai supăram un pic. Poate nu am fost copilul perfect și poate nu sunt nici acum, în schimb tu ai fost și continui să fii în cel mai tandru mod cea mai scumpă bunică de pe pămînt. Încerc totuși, zilnic, în felul meu, să-ți dovedesc cît de mult însemni pentru mine, cît de multe îți datorez și cît de mare este dorul de tine. Ești mai mult decît buna mea, mai mult decît prietena mea cea mai bună și mai mult decît pot spune cuvintele.

Să fii sănătoasă mulți ani înainte, buna mea scumpă!

 

 

 

comments


Amprente

Le punem cu toții. Uneori din proprie dorință, alteori involuntar, dar de fiecare dată cu o miză mare de urmări. Fiecare punem mai mult sau mai puțin o amprentă în viața celor de lîngă noi, în viața celor pe care îi cunoaștem și chiar și în viața celor pe care poate îi vedem doar o singură dată. Nu pentru că anume așa trebuie să fie, ci pentru că așa e firea pur omenească. Nu o pui undeva oficial, o pui în viața ta și a celor din jurul tău. Nimeni nu trece prin viață drept un simplu călător și mai ales nimeni nu se poate opune unei stări care vine din interior. Ne naștem mai curați decît apa limpede a unui izvor, iar cum devenim pe parcurs ține deja de alegerea fiecăruia. Mai buni sau mai puțin, mai curajoși sau mai slabi, mai înțelegători sau mai indiferenți, mai indulgenți sau mai mizerabili, mai luptători sau mai de azi pe mîine, mai și tot mai mai și mai mai… Cu alte cuvinte suntem pur și simplu oameni, suntem ființe pline de toate culorile posibile, suntem o adunătură de sentimente, un amalgam de emoții, un infinit cuprins în palma unui singur Pămînt.

Mă confrunt zilnic cu o luptă venită din interior care se remodelează din nou și din nou de parcă nici nu ar fi avut o formă inițială. Nu este simplu să recunoști faptul că uneori ești laș cu tine însuți. Nu pentru că îți dorești asta, ci pentru că împrejurările te fac uneori să fii altul decît ai fost ieri. Orice schimbare din exterior îți afectează nemijlocit propriul interior. Nu vreau să spun că mă las bătută și renunț totalmente la ceea ce mi-am planificat ieri. Este mai mult o flexibilitate a lucrurilor pe care încerc să o modific de cele mai multe ori cu tragere de inimă anume pentru a nu mă lasa învinsă în fața unui eșec. Cu siguranță este valabil pentru fiecare dintre noi. În ciuda tuturor faptelor uneori este mai bine să te dai după turmă, dar să fii conștient de faptul că în mijlocul acelei turmi există și oaia albă care-și alege propriul ei drum.
Nu am făcut niciodată diferență între oameni. Nu privesc pe cineva mai bogat sau mai sărac decît mine. Nu judec după religie, cultură, statut, orientare sexuală, postări pe facebook/odnoklassniki sau alte chestii minore, nu judec alegerile cuiva și nici nu impun părerea mea proprie atîta timp cît nu mă afectează direct și pe mine. Prefer să am un echilibru în toate și chiar dacă stau la o masă cu dracu’ nu înseamnă că-l accept sau că-i voi sări în cap și-l voi goni afară. Nu spun că există doar rău pe lumea asta, dar totuși binele uneori rămîne în umbră. Am fost preîntîmpinată de mică că cel mai mare inamic al omului chiar omul poate fi, dar mai apoi am reușit să mă și conving că tot omul este cel mai bun drog pentru om. Între oameni te poți simți periculos de bine, dar și periculos de rău. Este o miză mult mai mare decît un joc la casino, iar judecata pentru toate nu este doar în fața unui simplu tribunal, ci numai și numai în mîinile Celui de Sus.
Nu am înțeles și nu cred că voi găsi vreodată un sens în unele chestii legate în ale omenescului. Să-mi fie cu iertare, dar astăzi doi oameni se pot tăia la cuțit, iar mîine se pot linge pe bot. Și dacă toate-s bune și frumoase nu înseamnă că așa va fi mereu. De la un măr stricat începe toată stricăciunea. Se pot înțelege și accepta o grămadă de lucruri, nimic nu trebuie să fie de mirare. Uneori însă, recunosc și o recunosc cu ușurință că sunt zile în care aș da orice să mă aflu în oricare alt colț al lumii. Nu pentru că nu-mi iubesc patria, ci pentru că nu o mai pot recunoaște. Am ajuns cu toții atît de individualiști și atît de indiferenți față de tot ce se întîmplă în jur, încît este greu să vorbim despre credință. Oare chiar peste tot există atîta tupeu de „eu pot face ce vreau” de doi bani? Oare chiar peste tot în lume există atît mizerie și se scuipă din gros cît e ziua de lungă de-ți vine să-ți verși stomacul? Oare să te gîndești numai și numai la fundul tău pentru că ai copii acasă sau pur și simplu pentru că vrei mai mult este peste tot acceptat? Și mai ales, chiar în oricare altă țară se poate umbla în libertate cu orice faptă mîrșavă astupată prin cumătri??? Și lista nu se termină aici… Suntem cumpărați cu toții și vînduți în toate felurile posibile, iar partea cea mai tristă este faptul că permitem unor nimicuri să devină lucruri mari. Permitem celui care ne fură să ne mai fure un pic, permitem celui care-și bate joc să rîdă pe la colțuri, permitem celui care încalcă legea să-și cumpere pedeapsa, permitem celor din fotolii să mai adopte vreo lege din pod, permitem și tot vom mai permite! Asta pentru că ne putem adapta și dacă am avut de înfruntat niște greutăți de ce să nu trecem și peste altele?
Am privit întotdeauna sceptic la tot ceea ce se întîmplă în jur, mai ales la alegerile oamenilor. Este în dreptul fiecăruia să trăiască anume după propriile dorințe și nimeni nu are nici drept să te judece pentru ele. Cu trecerea timpului însă, îmi vine tot mai greu să lupt cu fiecare gest lipsit de bun simț și mai ales plin de tupeu major. Sunt absolut sigură că majoritatea se confruntă cu așa lucruri și dacă seara te întorci acasă istovit de puteri și cu nervii la pămînt cred că un procent deosebit de mare acestei stări se datorează influenței negative a celor din jur. Este adevărat, fiecare lucru bun începe cel puțin de la tine. Nu este ne voie să ridici palate sau alte chestii legate de materialism. Este nevoie pur și simplu să fii om cu ceilalți din jurul tău și mai ales să nu fii indiferent atunci cînd diavolul se plimbă printre oameni. Este greu să lupți cu inamicul, dar nu și atunci cînd dorești să-l învingi cu adevărat.
Unele amprente îți pot da aripi, altele ți le pot tăia. Unele îți pot da speranțe, altele ți le pot ruina. Unele pot fi înțelese, altele te pot chinui. Pe unele le vei accepta, pe altele vei dori să le dai uitării. Toate însă rămîn gazdele sufletului pentru întreaga viață. Vreau să cred și să privesc lucrurile pozitiv , vreau să dau culoare fiecărei zile din viața mea și a tuturor oamenilor din jurul meu, vreau să nu mă las fugărită de la mine de acasă, vreau să devin mamă la mine în țară și mai ales vreau ca toate lucrurile bune să le bată pe cele rele. Nu există pădure fără uscăciuni, dar totuși e posibil de o curățit, iar dacă avem o singură viață înseamnă că șansa de a o trăi frumos este numai și numai una.

comments


Iubește TOT ce te lovește

Ne lovește viața, ne lovim noi singuri sau poate o face cineva pentru noi că i-o fost de dragu’ inimii, sau poate o fi vorba de o simplă coincidență, sau poate ne mai trezim cu fața la cearșaf sau cine știe ce mai poate fi, că de’ în ziua de azi și cerul e fățarnic și pereții mai au ochi și urechi. M-am convins de nenumărate ori că nu există încredere sub nici o formă și absolut nicăieri decît acolo unde îți sunt rădăcinile, deși trebuie să recunosc, la început aveam un fel de ochelari roz pe ochi. Încredere în prieteni, încredere în sentimente, încredere în vorbe, încredere în timp, spațiu sau orice altceva din exterior este spus mult prea siropos, chiar dacă de cele mai multe ori refuzăm să recunoaștem.

Dacă îți dorești să ai măcar un singur prieten, cel puțin asta trebuie să fii. Este adevărat și uneori poate suntem mult prea generoși cînd vine vorba despre prietenie. Este absolut necesar să avem cercul nostru de prieteni sau cel puțin unul singur, dar fără îndoială unicul și alături în toate. Este  firesc să vă înțelegeți ca pîinea cu sarea, iar peste un timp să ajungeți la o răscruce de drum unde orgoliul poate bate prietenia. Și desigur este de așteptat faptul că la un moment dat veți fi impuși să recunoașteți prietenia mai mult ca orice sau, de ce nu, să deveniți două persoane absolut străine care parcă nu au avut niciodată nimic în comun.

Cineva drag din familie mi-a spus întîmplător cîteva vorbe legate de ceea ce numim în ziua de azi “prietenie”: “Să nu ai încredere în nimeni, absolut niciodată și nici chiar dacă ți-o vor jura. Adevărata prietenie există doar în familie. Cu alte cuvinte, prima prietenie este cea în care ai crescut, iar cea de-a doua și evident ultima, este cea pe care o vei crește tu. Prieteni să ai, dar prieteni “adevărați” niciodată. Cînd vine vorba de prieteni să fii mai mult decît cu ochii în patru! În ziua de azi și  de cele mai multe ori, prietenia înseamnă mai mult fățărnicie decît respect și recunoștință. Dar să nu uiți nici de cealaltă parte, pentru fiecare prieten ori dacă s-a adeveri că-ți este dușman, să știi să mulțumești în parte. Nu te impune să fii rău dacă sufletul îți spune contrariul și nici chiar dacă cineva ar merita aceeași cruzime pe care ți-a oferit-o. Lasă-i să creadă ce vor despre tine. Într-un final fiecare trebuie să răspundă pentru faptele sale. Tu însă, să continui să iubești ceea ce ai și ceea ce ți-a fost dat.”.

Oamenii răi sunt la fiecare pas și sunt mai răi decît sfîrșitul. Ce ți se mai poate întîmpla odată ce ai trecut în lumea de apoi? Cu siguranță nimic mai rău decît ce ai fost pînă aici. Cu oamenii periculoși în preajmă însă viața poate fi un coșmar sau o luptă continuă. Luptă pentru că nu poți ști niciodată cînd și unde vei fi lovit. Pentru că atunci cînd îți va fi viața mai dragă cineva din preajma ta îți va risipi tot în doar cîteva clipe. Pentru că va trebui să înveți să accepți consecințele și să dai uitării trecutul. Pentru că te vei impune să fii mai dur decît o piatră și  mai puternic decît un munte. Pentru că vei suporta multe, dar niciodată nu te vei da bătut. Pentru că vei deveni altul și nimic din ce ai fost nu va mai rămîne în tine.

Am fost învățați de mici să credem școală, religie, carieră, prieteni și multe altele, dar mai puțin în noi. Despre care încredere poate fi vorba dacă totul este schimbător în ziua de azi? Uneori ne deschidem sufletele în fața celor pe care îi considerăm prieteni. Uneori rupem o bucată din noi de dragul prieteniei. Uneori ne plîngem de ceea ce ne doare cel mai mult anume celor în care credem că vom găsi putere și înțelegere și tot lor împărtășim bucuriile fiind convinși că se vor bucura în aceeași măsură ca și noi. Uneori pur și simplu dăruim prea mult, dar primim un gol mult mai imens decît nimicul. Uneori devenim orbi atunci cînd simțim că vedem cel mai bine. Și tot de atîtea ori ne convingem că nimic pe lume nu poate fi mai sfînt și mai sincer decît ceea ce găzduiește sufletul nostru. Cu toții greșim, rănim și învățăm să iertăm.  Se poate întîmpla fără să dorim sau poate intenționat, dar într-un final contează lecția pe care o însușim, ceea ce am cîștigat și ceea ce am pierdut.

Chiar dacă uneori e greu și credem că este peste puterile noastre, tot ceea ce ne rămîne de ales este viața și credința în ceea ce suntem. Refuz să cred în nenorociri care ar putea doborî un om, refuz categoric să aud despre renunțare la viață din cauza unor tîmpenii! Cît mai multe lecții ne oferă viața, cu atît mai multă putere și încredere în tine, dar nu și în cei din jur. Mai puțină încredere în exterior, mai multă însă în interior. Nimeni nu o va face mai bine decît noi tine. Tot ceea ce ai este al tău și tot trebuie să-ți aparțină în întregime!

 

 

comments


Înger de mama

Știu că îți vorbesc cam rar, deși aș vrea atît de mult să-ți trăncănesc la cap ore în șir. Știu că nu ți-am fost alături atunci cînd ai avut nevoie și tu de ajutor și nici măcar nu pot să știu cînd voi reuși să te răsplătesc cu toate. Știu că ai plecat departe de mine cu inima cît un purice și tot cu atît de multă durere în suflet. Știu că îmi auzi de fiecare dată glasul cînd plîng în pumn chiar dacă nu îți spun nimic din ceea ce mă frămîntă. Știu că inima îți suspină mereu, dar nu încetezi niciodată să îmi vorbești cu o blîndețe profundă și seninătate în priviri. Îmi spui că ești bine și niciodată nu ai încetat să crezi în asta, îmi spui că dacă astăzi a mers prost mîine cu siguranță va fi ceva mai bun. Mă mir uneori de cît de multă putere încape în tine și de cît de multe ai parcurs de una singură într-o lume atît de mare.

 În inima mea ești la fel cum erai cînd iubeam să spun că am cinci ani și cinci luni.Pentru mine ai rămas aceeași mămică tînără admirată de toată lumea din jur. Astăzi nu vreau să-ți recunosc firele cărunte pe care uneori mai uiți să le acoperi pentru că ai atît de multă muncă și mai puțin timp pentru tine. Ai cel mai frumos păr din lume și îți mulțumesc că l-am moștenit de la tine! Tot astăzi refuz să-ți privesc chipul cu cele cîteva riduri ușor conturate sub ochi încercînd să le ascunzi cîtuși de puțin prin cremuri anti-rid pe care zici că mai bine le cumperi la ofertă sau data viitoare că astăzi vrei să mai trimiți niște bani acasă. Iubesc fiecare rid de pe chipul tău și fiecare detaliu pe care îl numești tu în plus. Nu ai fost niciodată nici prea grasă, nici prea slabă, ai fost mereu exact așa cum trebuie să fie o femeie din toate punctele de vedere. Nu știu cum se întîmplă, dar reușesc  de fiecare dată să-ți strecor ceva din garderobă, pentru că ai gusturi alese care parcă îmi citesc gîndurile. Ai zîmbetul mărgăritar și privirea plină de soare. Ai mîinile mult prea uscate de atîtea spălări cu tone de soluții și nici manichiura nu-ți este cea mai perfectă, dar ai cea mai fină atingere pentru mine.

 Datorită ție astăzi nu pot să nu-mi încep ziua fără o cafea cu lapte. Știu că o adori și poate de aia am început să o iubesc și eu. Datorită ție pot fi liniștită că voi fi o gospodină bună. Chiar dacă nu ne leagă mult timp petrecut împreună, totuși ai reușit să mă înveți să gătesc găluște și chipăruși umpluți ca acasă cum numai tu știi să le faci de te lingi pe degete. Cu tine am prins gustul laptelui cu mămăligă și a orezului umplut în flori de bostan și tot tu m-ai învățat cum să gătesc cea mai bună tocăniță de legume,  cele mai delicioase clătite și cele mai buuuune plăcinte. Nu ai încetat niciodată să fii, chiar dacă fizic ai fost mai mult departe.

 Ai sufletul plin de bunătate, răbdare, înțelepciune și indulgență. Știi de fiecare dată cum să calmezi spiritele și cum să pui la punct ceea ce te calcă pe nervi. Ai balanța perfectă care mă echilibrează atunci cînd cred că totul pare lipsit de sens. Ai tot ceea de ce voi avea nevoie mereu și ceea ce îmi doresc să dărui cîndva copiilor mei.

 Am învățat să ne vorbim din priviri, uneori chiar în tăcere. Ai ales mai degrabă să suferi de una singură decît să mă superi cumva pe mine. Te strădui de fiecare dată să-mi atingi punctele cele mai slabe, dar totuși ți-i frică să nu ajungi prea departe și devii din nou un înger de mamă. Îți simt uneori atît de evident regretele și teama din priviri, încît aș da orice să nu te mai gîndești la toate cele din trecut. Atît de enigmă ai devenit pentru mine, atît de atentă la fiecare detaliu, atît grijulie pentru viitorul meu mai bun pentru care ai muncit de una singură și atît de TU pentru mine.

 Nu ți-am dat prea multe în schimb. Nu prea multă dragoste, nu prea mult ajutor, nu prea multă susținere, nu prea multe cuvinte și nici prea multă atenție… Știm prea bine ambele, nu pentru că nu am vrut, ci pentru că așa ne-a fost dat să fie. Nu pot decît să-ți ofer încrederea și căldura mea de fiică care te iubește enorm, să mă rog Celui de Sus să te apere de orice primejdie și să-ți amintească de fiecare dată de faptul că ești cea mai bună mamă din lume pentru copiii săi și cea mai puternică femeie din cele mai puternice!

 

  

comments


Rănim, chiar dacă iubim…

Dacă m-ar întreba cineva de mă consider un copil bun la părinții mei probabil aș înghiți limba de frică. Cred că aceasta ar fi unica întrebare la care mi-ar fi întradevăr greu să găsesc un răspuns potrivit. Îmi este teamă să recunosc, dar am foarte puține cuvinte la acest capitol. Se spune că niciodată nu există „nu pot”, există doar „nu vreau”. Și totuși, aici chiar nu pot… Nu pot spune că sunt sau nu un copil bun la părinții mei. Nu pentru că nu-i am, ci pentru că nu am avut șansa să trăiesc aceste stări, să le dovedesc tot ce am mai bun în mine, să-i bucur cu fiecare zi din viața mea alături de ei și să devin omul pe care și l-au dorit de la bun început. Poate părea absurd, dar soarta (dacă pot spune așa) m-a lipsit de această șansă, deși simt zilnic cum inima mea bate în unison cu inimile lor. Poate părea exagerat spus, dar cred că pentru a recunoaște cu încredere faptul că ești un copil bun la părinții tăi, întîi de toate trebuie să fii, să crești prin ei și să te hrănești din toată dragostea și căldura lor părintească. Uneori însă, viața lovește mult mai dur decît credem că este posibil, iar limitele la care suntem impuși sunt mult mai greu de depășit chiar dacă par a fi suportabile.

Cînd cuibul unei familii se destramă, fiecare membru devine luptător în viață. Să fii luptător în viață înseamnă să devii munte și apă în orice împrejurări, înseamnă să fii dur în exterior, dar mai blînd decît o mielușă în interior. Cu toate astea, oricare ar fi drumul ales, inima oricum va avea un gol înăuntru. Gol, pentru că viața nu înseamnă luptă, gol pentru că viața înseamnă bucurie și plăcerea de a o trăi cu încredere încă din primele ei clipe, gol pentru că ți-ai dori să fie cu totul altfel sau măcar puțin din ceea ce înseamnă firesc pentru ceilalți, gol pentru că întotdeauna ceva va fi incomplet. Viața nu înseamnă luptă. Lupta înseamnă război, cruzime, principii și egoism. Viața însă nu ne cheamă la război, viața pur și simplu ne îndeamnă să o trăim și să o iubim din plin cu toate formele ei.

În momentele de disperare, tot ce rămîne omului în cea mai curată și divină formă este credința. Credința că totuși există minuni și desigur soare după furtuni. Asta defapt ne hrănește pe toți în clipele de regret. Păcat și totuși de neînțeles cum acum poți avea totul, iar după doar cîteva clipe totul se poate risipi. O știm probabil cu toții cum este pierdem pe cineva drag, o ființă apropiată, un prieten de suflet, un simplu om pe care poate l-am cunoscut doar pe ecran sau în filele unei cărți, un eveniment care a eșuat, o activitate care a contat pentru noi, un loc prețios care a devenit pulbere sau orice altceva ce devine părticică din inimile noastre. Cînd un drum se desparte nu înseamnă că anume acolo sfîrșește și începutul lui. Poate deveni greu de parcurs, poate avea mai mulți bolovani, mai multe căderi, dar nicidecum un sfîrșit, pentru că sfîrșitul este mult mai departe decît credem noi.

Am ales să scriu aceste rînduri nu pentru că vreau să mă plîng de milă sau să aștept compătimiri, ci pentru a pune un mic accept pe ceea ce este mai valoros în viața omului. Rutina zilnică, goana după muncă și un viitor mai bun, oamenii și locurile noi pe care le descoperim, așa numitele intrigi care ne tot ademenesc să le pipăim pentru că dorim să încercăm din toate în viață, ne impun uneori și cu regret să uităm de ființele cele mai scumpe care ne-au plămădit cu suflet din sufletele lor. Vreme de cînd zburăm din casa părintească pentru că suntem nevoiți să ne croim propria cale, lăsăm în urmă doi oameni triști care din acel moment nu-și vor mai găsi clipe de liniște pentru grija și rugile pentru noi. Uneori rănim prin cuvinte, fapte, priviri, iar cel mai dureros prin lipsă de timp. Nu mai găsim timp nici măcar pentru o zi să dăm o fugă pînă acasă pentru o simplă îmbrățișare și cuvinte pline de dor. Ne despart poate doar o sută sau mii de kilometri, poate un ocean sau poate doar cîțiva pași diferență, dar refuzăm să o facem pentru că avem atîtea pe capul nostru și astăzi o lăsăm pe mîine cum am mai spus-o și ieri. Trist și dureros, dar de cele mai multe ori din păcate adevărat.

Drumul spre casa părintească este pur și simplu zburător și cu siguranță cel mai frumos drum. L-am cunoscut doar de cîteva ori, dar îmi amintesc aceste senzații atît de vii pînă în ziua de azi. În pofida la tot ceea ce ni se poate întîmpla, în suflet suntem întotdeauna așa cum ne-am născut, iar ceea ce simțim cu adevărat nu o putem nega în fața noastră și nici în fața celor pe care îi iubim. Asta este hrana spirituală care ne umple de viață ori de cît ori simțim durere pe propria piele.

Dacă ești departe de cele scrise mai sus, dacă te regăsești în doar cîteva momente sau dacă poate recunoști în întregime fiecare cuvînt, oprește-te pentru doar cîteva clipe din tot ceea ce faci și încearcă să găsești un răspuns în sufletul tău. Sunt sigură că vei dori să auzi în cele din urmă o voce care ți-ar fi atît de necesară ulterior.

Să fim mai buni, mai recunoscători și mai iubitori cu cei care ne-au dat viață. Chiar dacă uneori este greu sau pare a fi imposibil, chiar dacă suntem cei mai iubitori copii sau poate am rănit prea mult, chiar dacă este problemă în timp și spațiu, chiar dacă doare și nu putem ierta, să lăsăm totuși tot ce a fost ieri în trecut, iar ceea ce suntem astăzi să trăim cu toată ființa. Pentru că niciodată nu știm ce ne așteaptă și cînd vom reuși să facem ceea ce dorim acum. Pentru că mîine ar putea fi mult mai tîrziu, iar ieri nu vom mai putea găsi nicăieri.

comments


Nebunia timpului

Omul poate obține orice dacă își dorește cu adevărat. Absolut orice, oricît, oriunde…Tot, doar cu excepția timpului. Timpul nu se cumpără la supermarket după o zi plină de muncă, nu se cîștigă la jocuri de noroc din disperare, nu se iartă atunci cînd se greșește, nu se cerșește la un
colț de stradă atunci cînd rămîi fără nimic, nu se împachetează într-un ambalaj frumos de cadou , nu se cucerește la prima întîlnire și nici nu se conduce după pofte. Timpul pur și simplu există, aici și acum, cu sau fără voia cuiva. Este o agonie nebună plină de armonie și fidelitate, dacă știi cum să o gestionezi. O plăcere fastuoasă pe care trebuie doar să o trăiești cu încredere. Un lucru pe care  uneori mulți îl amînă și deseori îl evită. Un drog al cărui efect este cunoscut de foarte puțini și  probabil unicul care creează o dependență de bine. Gustul timpului înseamnă viață, să fii aici și acum, cu trecut sau fără, cu toate bunele și relele din tine, dar întotdeauna  prezent. Pentru că „acum” înseamnă să fii treaz, să simți că exiști cu adevărat, să fii conștient de orice milesecundă care se pierde din viața ta, să iubești ceea ce se întîmplă cu tine, să te accepți și să înveți singur din fiecare mișcare, să fii tu  în timpul tău și să poți trece prin toate timpurile. Ironia vieții însă este foarte absurdă pentru ființa omenească. Cînd suntem  copii dorim să devenim mai repede adulți, iar cînd devenim adulți dorim să devenim din nou copii.

Alergăm tot timpul după timp, neștiind defat că tot de timp fugim. Ne ascundem sub niște boarfe stilate, în mașini luxoase, la petreceri bogate, cu zîmbete strălucitoare crezînd că avem  toată lumea la picioarele noastre.  Așa o facem cu toții, într-un fel sau altul, iar explicația practic nu poate avea cuvinte. Totul pentru că uneori ne ascundem, ne ascundem de noi, de ceea ce suntem cu adevărat, de ceea am  primit în dar din primele clipe de viață, de ceea ce nu suntem dar am dori să fim. Deseori pur și simplu evităm lucrurile simple, dar din păcate de importanță majoră . Este aici un gînd  potrivit: „Cele mai grele întrebări au cele mai simple răspunsuri.”.

Astăzi nu putem ști ce va fi mîine, practic este imposibil să stabilim astfel de preziceri. Absolut totul este în mișcare, iar timpul pare a fi cel mai subțire fir de ață pe care dacă îl vei scăpa dintre degete îi vei pierde și capătul. Ne grăbim zilnic cu toții pentru a obține ceva mai mult, mai bun, mai prosper, mai frumos, mai credibil. Este dorința fiecărui să trăiască fără a simți lipsă de ceva. Uneori totuși exagerăm, iar mai apoi plătim mult prea mult. Prea mult pentru că pierdem clipe care nu mai pot exista, oameni pe care nu-i mai putem avea și cuvinte care nu mai pot fi spuse. Altfel spus, pierdem din nou timp. Iar timpul este cel mai prețios lucru pe care îl putem avea. Astăzi ești copil, mîine adult, iar peste cîteva zile pur și simplu nu mai ești…

Tot ce trebuie să facem astăzi este să trăim cu intensitate, să iubim, să iertăm, să luptăm! Nimic nu trebuie amînat, nici măcar un simplu cuvînt, nici măcar un simplu gest, nici măcar o mică alegere. O știm cu toții –  lucrul de azi pe mîine tot așa rămîne! Dacă simți că ai adunat în suflet așa numite restanțe, grăbește-te chiar astăzi să le lichidezi! Dacă ai programul pur și simplu full, nu-l lăsa să te mănînce! Oferă-ți șansa de a trăi cu adevărat ceea ce te încojoară! Ia o pauză, dă o fugă acasă sau pur și simplu formează un număr și spune pur și simplu tot ce-ți spune inima. Dacă ai rănit pe cineva și ai frica că nu vei mai fi iertat, insistă și convinge că regreți și îți pasă. Sunt o mulțime de lucruri, pe care le amînăm din simplu motiv, iar mai apoi devine mult prea tîrziu pentru ele.

Oferă timpului timp și acesta chiar îți va răspunde. Există o armonie perfectă între ceea ce trebuie făcut acum și ceea ce va fi mai apoi. Cît de greu nu ar fi, cît de slab nu te-ai simți, cît penibil nu ar părea, nu lăsa nici o clipă frumoasă din viața ta să-ți scape! Tot ceea ce avem și putem avea există numai și numai în mîinile noastre. Fericirea vine din lucruri mărunte, iar împlinirea din încrederea în sine!

comments